Ottilia Ardeleanu

înviu și eu în trupul meu de-acum e Christos mă simt mai curată împlinită cuvintele sunt de-a dreptul albe după patruzeci de gânduri mă ridic dau piatra vieții la o

umezeala din ochi a cuprins lumina nu are putere să doboare gratiile singurătății stau în genunchi cu tăcerea crede că face om din mine ies aburii nedreptății fac cete-cete puhoaie în

am împărțit atâta poezie încât Dumnezeu ne-a zis nu mai am trup ne-am rupt mâinile picioarele mintea și am făcut un Dumnezeu ca pe un om de zăpadă se topește în

urzeală veche – rochița-rândunicii cât vezi cu ochii

de multe ori îmi vine să cred că stelele sunt lumânări aprinse de cei dintr-o lume paralelă pentru noi muritorii de rând

Întreg romanul este o frescă a satului de la mal de Dunăre, în alb și negru, în lumini și umbre, cu specimene de indivizi obscuri, obsceni, plați, abrutizați; partea originală este aceea a

pornesc de la poetul ciobit într-un colț tot mai acomodată cu imperfecțiunile un haos mai mare în pântecul zilei nu am văzut oamenii să se excludă din propriile locuințe pentru un anotimp care

intră și întreabă ce fac de ce fac și cum fac se așază și privește ce fac de ce și cum se sprijină în coate așteaptă o minune din ce fac și cum și de

castanilor trei – recomandata sosind cu versuri albe

în fiecare primăvară trebuie să schimbăm felul de a respira cu unul subacvatic fără străzi câmpii soarele plutește ca o meduză aproape de țărmul oamenilor se poate opri într-un cer

om de zăpadă – pe mătură este scris nu plec din stradă

la noi în oraș primăvara n-a spart mugurii nici iarbă nu ne-a adus vrăbiile nu știu pe unde se ceartă nămeții au intrat în pămât de rușine oamenii umblă cu dușmănia păcală se smeresc

clopoței de vânt – în firidă icoana și poza bunei

viața e făcută din chestii iubiri trecătoare dezamăgiri stivă așteptând să fie duse la marginea lumii așa cum visele mele cu tine cu nopțile acelea în care îmi spuneai tot felul de lucruri mi

zorile duse – felinarul ruginit agățat pe ram

se pare că frumosul are rădăcinile răului din moment ce pe fața sa pământul e o oază de fericire și descătușare natura lui e una bună fără grosolonii ba chiar te ispitește să strici să

fata asta strânge gunoaiele din ochii noștri șchioapătă și surâde trist privește drept nu clipește când adună frunzele moarte și fluieră chiar dacă plouă mărunt nu se grăbește fluieră trenul de

eu fac piața pun varza transmit indexul plătesc telekomul online sun la engie urgențe nu am gaz să fac o baie fierbinte să dau jos mirosurile omenirii și tot praful de pe tobă car plata de

viața nu e decât o țară străină în care mă stabilesc o vreme!

de două zile ninge se-așterne prea mult alb între noi cât nouă biserici un pod o apă înghețată și nenumărate orașe sub cod roșu sângele nostru se împreuna râu în fluviul vieții flăcări în

iarna are doar lacrimi voi le contorizați din moment ce-mi spuneți că sunt tristă și pibul nu iese cum trebuie nu pot modifica nimic dragostea se pregătește de revelion rochie

când se furișează între ei abia se mai îngăduie trec târșâind pământul unul pe lângă altul până la banca din drum unde moțăie pe câte un gând firav îi mai trezește ori un chiot ori vreun bună

maria atât de fină m-a întrebat dacă poate să scrie ceva frumos despre mine maria este la capătul lumii dar a venit pentru mine special totul e să mergi până la capăt a convins pe toată