te face să-ți țiuie urechile

femeia asta rece
rece și mută
ar vrea să-mi spună ceva dar nu poate
ne întâlnim de o vreme pe aceeași bancă
ne uităm la aceleași păsări care nu mai tac
la aceiași oameni
se duc
să desfacă aerul în mai multe tăceri
soarele merge în genunchi pe ape
până-l înghite un vapor
căpcăun amurgul
flutură pe catarg marea ce liniștită e
așezarea noastră de unde cuvintele nu mai pot ieși
mă bucur de ziua asta
fatală femeia se uită la mine strânge buzele
să mă certe
nu poate vorbi în ochii mei
își face cruce dumnezeul trist

nu vreau să o supăr
mă mut mai încolo ea după mine
mă ia de braț își pune capul pe umărul meu
tace insistent inima îi vorbește
în sensul acelor de ceasornic
viața se desprinde centrifugal de noi depinde
cât putem păstra din ea

femeia asta e de vină
stau lângă ea fără să aud nimic
fără să simt emoția că exist
de parcă-l înțeleg pe garcia marquez
cu dragostea și demonii lui
când zicea
trăiesc înspăimântat
că sunt viu