e dureros că mai avem încă oameni săraci
pentru care universul se învârte în jurul unui codru de pâine
și copii care nu știu să se joace nici să spună de ce
n-au părinți să-i mângâie pe creștet
norii tăi sunt hiroshime te învăluie în pulberea lor
te cutremură te țin una cu peretele
nu mai ai timp să respiri se lasă greu pe tors
te apasă te imobilizează de parcă le-ai fi furat
și ultimul
în afara sufletului sau deodată cu el
cum ai deschis fereastra se simte durere
în oasele astea care peste un timp
nu se va mai ști ale cui sunt
fluieră singurătatea de parcă ar fi pe câmp
și
pe cheiul vieții întunecat
gândul mă ia de bună bărbatul de-atunci
rătăcește cu mâinile-n buzunare
se-aprind oriunde trandafiri
împrăștie lumini pe trup
de câte ori
iubirii îi cer un
se întâmplă să nu găsești un lucru
îl cauți și nu-l găsești
aerul lui persistă obraznic
simți că se află aproape de tine
și totuși nu e de găsit
lasă timpul îți zici
de parcă nu s-ar
degetele mele de la o mână
nu mai seamănă cu cele de la cealaltă
cu stânga tastez chestii mai neînsemnate în timp ce
dreapta bate bine ritmul unui destin
din care ieșim amândoi la soarele
Destinul face ca să trăim într-o lume pestriță, într-un spațiu restrâns, într-o atmosferă sufocantă, într-o mentalitate redusă, în incertitudini și dezechilibru. De multe ori, viața omului este
pământul nostru un măr
de-ajuns să înfigem în el
o masă cu patru picioare
neștiind că este o închisoare a dulcelui
partea roșie este rivala soarelui
am merge un meridian și jumate
ți-aș
sunt același om ba nu
de sărbători mi-am scrântit piciorul
e ca și cum un cuplu nu s-ar mai înțelege
unul face într-un fel altul în sens invers
uite așa se supără trupul acesta mieros
am un
cum ar călca albastra de rusia pe tastatură
s-ar întinde cu picioarele sub ea mașinuță
și blana înfoiată de plăcere
peste cuvintele mele fișiere întregi
peste fotografiile de demult și mai ales
înainte de toate o femeie caldă
o pâine de femeie la masa singurătății
când trebuie să prinzi ultimul vapor
și după ce vei fi răscolind mări și țări
și mă vei fi ținut fără somn și fără niciun
ai ceva cu mine l-am întrebat
nici măcar nu s-a întors prin lentilele lumii
nu știu ce ar fi putut vedea
lucruri mari își dorește oricine
apucă răsărit de soare
marea se face că nu mă aude
stai că n-am timp îi spun și
fug așa ca în animal planet
când plâng cum se mănâncă între ele
mai întâi se pândesc se fugăresc asudă
se împiedică mereu cineva trebuie să se împiedice
ca să
Am onoarea și plăcerea să vă invit la lansarea volumului de poeme Totul e să mergi până la capăt care va avea loc duminică, 5 iunie 2016, ora 14.00, în cadrul evenimentului Bookfest, Romexpo,
Nu mi s-a întâmplat niciodată, nici măcar din joacă, să intru brusc într-o carte, dar aici am deschis cele patru zări, în teluricul ambient al credinței în destin și în Dumnezeu.
Linia vieții lui
eu nu mai știu ce înseamnă înviere
ce înseamnă un drum curat împănat cu sălcii
figura unui om blând coborât pe scara divină
ca să pricep sufletul fără poveri
eu nu mai știu ce înseamnă
vin unduindu-se
cu trupuri în flăcări ca un răsărit eșuat pe mare
vin cu trupuri saline mici
clepsidre de carne numărând dorințele tale
vin pe drumuri de flori cu sandalele-n mâini
și poale din
a dat sfoară-n țară
că și-a pierdut stiloul cu cristale swarovski
fiecare are un set de valori
uneori și eu mi pierd capul
și mi-e nu știu cum
să întreb dacă l-a găsit cineva
să mi-l
dacă nu am nimic bun în mine
și mă vezi ca pe un pierde-vară un coate-goale mațe-fripte
dacă trebuie să mă scoți în stradă pentru greva foamei
greva sănătății greva educației greva literară
dacă
câteodată nu sunt singură
îmi dau seama după atâtea piedici
atunci încep să le dau la o parte
una câte una
stinsul stelelor
mă simt mai ușoară
păsările fac diferența
până rămân
iubesc lumea doamne și tu știi asta
să o văd fericită
fac multe lucruri bune
dar și rele și tu știi asta
îngădui până și să mă umilesc
las totul să treacă de la mine
mă pun în locul
un colț tandru florile
cărora le vorbesc verde
în față orașul ca un acvariu
străbătut de aceste specii
oameni mașini
mișcările lor aleatorii
curenții care străpung
tot ce este
atâta-ți spun nu înjura pe omul care-n fața ta
abia pășește
povara sa nu gura ta o izbăvește
ba îi arunci chiar tu acum pe umeri spurcăciune
nu te uita că a ieșit pe ultim drum
în lume
de ce
luați împreună suntem doi frumoși
două cești de cafea își răsucesc aromele în funii
cu mirosurile noastre după
o noapte cu lună de veghe între cearșafuri
cu cât ne știm mai mult cu atât ne dăm