Ottilia Ardeleanu

e dureros că mai avem încă oameni săraci pentru care universul se învârte în jurul unui codru de pâine și copii care nu știu să se joace nici să spună de ce n-au părinți să-i mângâie pe creștet

în afara sufletului sau deodată cu el cum ai deschis fereastra se simte durere în oasele astea care peste un timp nu se va mai ști ale cui sunt fluieră singurătatea de parcă ar fi pe câmp și

pe cheiul vieții întunecat gândul mă ia de bună bărbatul de-atunci rătăcește cu mâinile-n buzunare se-aprind oriunde trandafiri împrăștie lumini pe trup de câte ori iubirii îi cer un

se întâmplă să nu găsești un lucru îl cauți și nu-l găsești aerul lui persistă obraznic simți că se află aproape de tine și totuși nu e de găsit lasă timpul îți zici de parcă nu s-ar

degetele mele de la o mână nu mai seamănă cu cele de la cealaltă cu stânga tastez chestii mai neînsemnate în timp ce dreapta bate bine ritmul unui destin din care ieșim amândoi la soarele

Destinul face ca să trăim într-o lume pestriță, într-un spațiu restrâns, într-o atmosferă sufocantă, într-o mentalitate redusă, în incertitudini și dezechilibru. De multe ori, viața omului este

pământul nostru un măr de-ajuns să înfigem în el o masă cu patru picioare neștiind că este o închisoare a dulcelui partea roșie este rivala soarelui am merge un meridian și jumate ți-aș

sunt același om ba nu de sărbători mi-am scrântit piciorul e ca și cum un cuplu nu s-ar mai înțelege unul face într-un fel altul în sens invers uite așa se supără trupul acesta mieros am un

cum ar călca albastra de rusia pe tastatură s-ar întinde cu picioarele sub ea mașinuță și blana înfoiată de plăcere peste cuvintele mele fișiere întregi peste fotografiile de demult și mai ales

înainte de toate o femeie caldă o pâine de femeie la masa singurătății când trebuie să prinzi ultimul vapor și după ce vei fi răscolind mări și țări și mă vei fi ținut fără somn și fără niciun

ai ceva cu mine l-am întrebat nici măcar nu s-a întors prin lentilele lumii nu știu ce ar fi putut vedea lucruri mari își dorește oricine apucă răsărit de soare marea se face că nu mă aude

stai că n-am timp îi spun și fug așa ca în animal planet când plâng cum se mănâncă între ele mai întâi se pândesc se fugăresc asudă se împiedică mereu cineva trebuie să se împiedice ca să

vin unduindu-se cu trupuri în flăcări ca un răsărit eșuat pe mare vin cu trupuri saline mici clepsidre de carne numărând dorințele tale vin pe drumuri de flori cu sandalele-n mâini și poale din

a dat sfoară-n țară că și-a pierdut stiloul cu cristale swarovski fiecare are un set de valori uneori și eu mi pierd capul și mi-e nu știu cum să întreb dacă l-a găsit cineva să mi-l

dacă nu am nimic bun în mine și mă vezi ca pe un pierde-vară un coate-goale mațe-fripte dacă trebuie să mă scoți în stradă pentru greva foamei greva sănătății greva educației greva literară dacă

câteodată nu sunt singură îmi dau seama după atâtea piedici atunci încep să le dau la o parte una câte una stinsul stelelor mă simt mai ușoară păsările fac diferența până rămân

iubesc lumea doamne și tu știi asta să o văd fericită fac multe lucruri bune dar și rele și tu știi asta îngădui până și să mă umilesc las totul să treacă de la mine mă pun în locul

un colț tandru florile cărora le vorbesc verde în față orașul ca un acvariu străbătut de aceste specii oameni mașini mișcările lor aleatorii curenții care străpung tot ce este

atâta-ți spun nu înjura pe omul care-n fața ta abia pășește povara sa nu gura ta o izbăvește ba îi arunci chiar tu acum pe umeri spurcăciune nu te uita că a ieșit pe ultim drum în lume de ce

luați împreună suntem doi frumoși două cești de cafea își răsucesc aromele în funii cu mirosurile noastre după o noapte cu lună de veghe între cearșafuri cu cât ne știm mai mult cu atât ne dăm