de parcă aș fi dormit adânc pe pieptul Lui

Incluziunea lui "împănat" mi se pare și mie puțin deplasată
în calibrul acestui text...
De altfel, prin prisma mea, e singurul reproș pe care
îl pot aduce acestui poem de o capacitate lirică excelentă...

N-am stea dar... Felicitări!

prea fracturat, prea din mãdulare
un efort demn de luat în seamã de a metaforiza.
alegorie?
o frescã contemporanã de confuzii despre divinitate, eufemistic.
liric e dintre cele de citit, are rezonanțã, mișcã printre noțiuni și convingeri.

Un poem sensibil și perfect ca și construcție și încărcătură imagistică, de la început și până la sfârșit. Cel puțin așa am citit eu. În ultimul timp, se poate sesiza în poezia Ottiliei Ardeleanu o schimbare esențială de viziune, o cu totul altă optică stilistică, una fericită. Iar aceasta atrage, desigur, după sine un plus (fericit) de încărcătură emoțională, de sensibilitate, evidente aici... Și poeziei îi stă, cu siguranță, foarte bine cu această nouă și frumoasă haină.

Felicitări, Ottilia! Este un poem care mișcă pe oricine! (Și, în plus, sare ștacheta oricărui pretențios)

Stea!

Sunt rare astfel de texte, dar cu atat mai binevenite. nu mai spun ca tema ne trimite la colț, pentru a medita, nu atat daca orice pedeaspsa este urma unui pacat, cat pentru a concepe macar cum e posibil un trup de dragoste care sa nu doară.

o confesiune clasica prin tematica, moderna prin atmosfera marii povesti a lui Dumnezeu, naratiune care s-a sfarsit sau agonizeaza.
marturisesc, a fost nevoie de mai multe treceri prin text pentru a putea sa ma gasesc in mijlocul tacerilor dintre cuvinte. poate din cauza solemnitatii cumva exagerate, exagerare justa si care da consistenta textului. poate e si datorita faptului ca lui Dumnezeu nu i se vorbeste direct, nu e dialogal raportul, ci mai degraba el asculta.
dar, in aceasta ordine de idei, finalul ar putea parea surprinzator. daca textul e grav, solemn, atunci cum ar putea Dumnezeu, in cele din urma, sa se inece? devine prea uman. si-atunci, mi se pare, ca aici vine identificarea cu starea de lucruri de care ajungem constienti prin poem, in sensul ca nu pe Dumnezeu il salvati/salvam, ci fiecare ne salvam constiinta noasta dincolo de firea lucrurilor, constiinta de dincolo de experienta, transcendenta.
in concluzie, nu dormim la pieptului Lui. de asta ne doare si ni se pare, in maniera scepticismului cartezian, cu un optimism totusi neadecvat indoielii lui.dormim la pieptul nostru, dupa ce ne-am salvat de la inec. suntem in lume si cumva deasupra ei, iar ceea ce din noi e deasupra lumii e tinut legat de mundan prin praticularii, intamplari de zi cu zi, vulgare, care ne preocupa prea mult. macar stim ca ne-am putea salva. desi posibilitatea nu inseamna reusita.

de oaspeți!

George, eu am mai multe pretenții de la mine decât oricine altcineva! Cred că evoluția se aplică oricăruia dintre noi. sau cel puțin așa ar trebui. mulțumesc pentru lectură și pentru observații. ești cel în măsură să recunoști că am acordat atenție părerilor tale.

Ștefan, a spune despre ceva sau cineva că este deplasat este chiar deplasat. eu nu aș folosi cuvântul ăsta decât dacă este vorba într-adevăr despre o deplasare. mulțumesc pentru prismă, chiar dacă e neluminată.


Sorin, acum, dacă privim din diferite unghiuri sigur că putem vedea altfel și altfel. mulțumesc pentru prisma personală.

Iulia, eu sunt același om, indiferent de percepția exterioară. dar dacă această percepție este pozitivă, nu pot decât să fiu bucuroasă. mulțumesc.

Dorin, cred că unul care scrie (nu-i zic poet, ca să nu se supere poeții) în așa fel încât să pună pe gânduri un poet este într-adevăr mulțumit de cuvintele lui și poate să le lase să se înalțe până acolo... mulțumesc mult pentru apropiere!

Bogdan, discursul tău pe marginea textului mă onorează. Dumnezeu se bazează pe noi așa cum și noi pe El! este o discuție lungă aici. mulțumesc!

steluța s-a dublat. uff :)


rog ajutor!

mulțumesc pentru empatie și felul în care ai apreciat textul.

Iulia, am vrut doar să spun că același om se poate întrece pe sine! mulțumesc din nou!