Moarcăș Monica

De fiecare dată când plecam, știai că voi reveni și mă chemai cu un strigăt mut...mă înveleam noaptea în toate cuvintele nespuse și pernă îmi era vocea ta. Cât mă temeam că voi uita cum sună vocea

Cerul nu-și mai ascunde rana Din care curg dureros Lacrimi de prunci nenăscuți Amarul din privirile străbunilor Se prelinge timpul prin rană Către Calea Lactee sau neființă - Uite cum fug

Oprește-ți cugetul Pe creste de munte Respiră timpul Ce îți trece prin palme Zâmbește-mi timid Tu, domniță bălaie Din vremuri apuse... Iubește-mă căzut Răpește-mă-ntreg Apoi pierde-ți

Îmi place să joc șah Noapte de noapte În vis Cu Dumnezeu. Niciodată Nu-mi amintesc Mutările - trează Dar mă mustră Ziua Pentru orice scăpare. Simt asta Când plâng Și nu mai răspunde La

Ca o părere A unei frunze ruginite Ce a uitat să cadă Și acum degeră Sub crivăț Și un soare crud - Dar nu precum colțul ierbii Ci ca un martor la o crimă Ridicându-și gulerul Pierdut în

Sub un cer pătrat Ca un suflet răsturnat Într-o forjă Dintr-o uzină fantomă Se tot încăpățânează Să se intersecteze Zeci de pași Cu zeci de gânduri Sau or fi sute? Parcă în gene ne era

Îi cădea scrum de pe gene la fiecare clipire...lacrimi demult neplânse ce acum se destrămau, iar eu aveam zdrențe ale iubirii noastre prinse la ambele glezne. Și, totuși, cu ultima lui privire

Strigam din vârful aripilor acut blasfemic Dorul de raiul pierdut stupid într-o clipire Când ochiul tău drept căprui străin S-a deschis unui orizont păgân dulceag Iar din iubirea

Îți scriu cu roșu, cu litere surde O ultim-adorație-a mea Nu din burlescă iubire - Nu te iluziona...iubite... Nu din patos și trufie - E prea cald pentru orgolii. Știi c-am devenit

Mi-e frică uneori Că m-am rupt de mine Curg cuvintele șuvoaie Ca o hemoragie de suflet Mânjind cu idei și lumină Pereții, candelabrul și strada Îmi intră noaptea prin acea rană Și răsare luna

„Fă-mă minunea ta în noaptea asta...” Șopteam umbrei tale ce părea așa reală Pictată printre visele mele insomniace Pe dosul pleaopelor ducând un arzător dor De ordinea ce doar vocea ta o

Îmi plângi lacrimile mute prin ploaia ce cade și cade până la epuizare Parfumul tău încă mai dansează pe marginea paharului de vin roșu sec În care priveai povestindu-mi cum fluturii de noapte

Era doar o toamnă în noi...toți Crizanteme ne salutau ruginite La margini de drumuri ostenite Printre frunze cu fontanele deschise Mă simțeam arc destins înspre interior Îmi ghemuiam privirea

Păstrează-mi un loc În inima ta Când plouă pe un peron Pustiu Dintr-o gară fără nume Pe înserate Fă-mi lacrimile colier Al nemărginirii În care ne înveleam Zâmbind Într-o zi de

Printre lacrimi își iau zborul Ultimele fărâme de dor - Dor de tine, dor de utopie Ca porumbei albi cu visele mele Pe aripile pătate de scrum... Privirea ta era de fum în acea zi Când ultimul

Ți-am sărutat umbra ultimului pas Blasfemic Ca pe o icoană ce plânge câte o lacrimă Toamna Nu a apucat să fie septembrie Ruginiu Când ți s-a lipit clanța de mână Aurie Ca și cum se bucura că

Amurg deșirat mă simt... e primăvară...iar Florile umplând verzile câmpii Sunt jertfa soarelui ce se pierde Puțin câte puțin, ca un vals – un, doi, trei Cu fiecare an ce prin el

îmi curge scrum prin vene orașul, în jur, e o tablă de șah peste care fulgii cad în neștire și calul de negru plânge încetișor ca pentru sine cerul este prea clar - sticlă ce cade cioburi

În leagănul tău, nemurire, Trecerile noastre sunt fărâme Și gândul nostru – colb Ce se ridică de sub pașii Unor ierni fără sfârșit Și al verii în care soarele Ne-a mângâiat uimirea, Ne-a ars

Așteptam ninsoarea ca pe o rugă mută să îmi închidă ochii, să îmi mângâie căutările, să mi se așeze pe suflet ca o zbatere de aripi a unui surâs străin ce-și înșiră îndoielile pe uimirea mea