Moarcăș Monica

Mai știi ce frumos ne iubeam Când cerul și cu un copac Se țineau de mână Și din zâmbetele lor șchioape S-a născut un soare roz? Mai dormi atât de ușor? Ca atunci când luna Își urzea povestea

Între marginile ființei mele, Tu, copie a unui ceasornic medieval, Îmi măsori umbra în lung și lat Și când îmi cuprinzi privirea Între zările a două gânduri gemene, Singurătatea noastră comună,

În mâna stângă, am luat o clipă, Am răsturnat-o pe toate părțile Și au început să răsune amintirile Unei priviri, umbrei unei atingeri A trecut timpul prin mine Și mi-a ieșit prin mâna

Luna s-a ascuns după o stea Zdrențe îi sunt și privirile, și lacrima Ce s-a scurs peste orașul mut, Oraș albastru în care casele prea mari Stau cu acoperișurile în jos Să soarbă lumina dintre

Stăm cu sori artificiali Agățați în colțul unei gene, Așteptând o furtună sau tornadă Să ne trezească peste mâine, Să plângem lacrimi de zahăr, Să respirăm doar într-un timp Și desenăm cu

Un dor cu nume străin pe aripi de vânt Își strigă neputința de a se plia Peste curcubeul stors de albastru Și înveștmântat în drumul până la Galateea Într-o zi cu luna plină și suflete de

Cenușiu...inspir de un timp numai cenușiu, Nici globule roșii, zău dacă mai știu Dacă are vreun rost să-mi mai populeze Venele prin care mă-mpresoară în tot corpul cenușiu. Mi-e frig de tot griul

Îți mângâi fiecare literă din glas cu pașii Și aștept să îmi crească dorul dintre coastele rupte De o boltă cu iz de ieri și care cântă, de fapt, un mâine. Căci cărțile miros a fum și am adormit

Ce frumos curg ploile în mai, Între cer și ferestre de subsol întunecat, Între ciocârlii subit afone și copiii ascunși în iarbă, Între gând pe jumătate-argumentat și săruturi interzise, Între

Cad pietre din tăcerile dintre noi Și mi-e tot mai frig în așteptare, Te privesc și văd păduri prăbușindu-se De pe coaste bătute de un soare ruginiu Te ascult și aud cascade izbind maluri

Vals de clepsidre printre bătăi inverse de aripi Se oglindește în frânturi de nori cu iz de vacanță Și se scurge în uimirea de a fi încă treaz După echilibristică între suflete deșarte, După ecou

O frunză de mesteacăn e ochiul tău străin, Prin ale cărei nervuri curg esențe de-mprumut; O frunză de pelin e privirea ta îngândurată Și-n irisul tău se oglindește cerul din zorii umezi Când roua

Își întoarce clepsidra un ochi umflat de curent spre cerul ce se învârte-n cerc, Aleargă în pătrate cu colțuri tăioase și se joacă cu nori din care curge scrum de ploi Tabloul se înclină unor zei

Am mâinile calde și prin pori se scurge scrumul unui vis de demult Mă rup de întrebarea De ce? Pentru a mă scufunda într-un Când? Al unui timp paralel cu trecerea ta printre amintirile cu aromă de

Lui Alex îi plac portocalele. E în ele tot soarele pe care l-a cunoscut doar din spatele unor ferestre cu perdele groase. E în ele toată căldura zâmbetelor pe care el le dăruia lumii ce prefera să

Îmi rup din gândul ce tace o rază de cuvânt Cuvânt nespus cu aromă de tinerețe și vânt Și îmi ascund lacrima ce s-a lovit de cerul frânt De un curcubeu ce a deschis un nou orizont Ca să ne

Privesc un vis răsturnat încercând să atingă suprafața unei conștiințe Făcute din cadavre de idei și umbre de sentiment amar cu prea mult fantezism… Se împiedică de lentilele crăpate uitate pe

Mi-am trimis sufletul pe linii de telegraf să te caute El alunecă în depărtare și eu stau golită de mine insămi Să te aștept, sperând să îți aud pașii șovăielnici, Să îți văd ochii plini de

Mi-am pătat visul cu realitate Acum suspină la fiecare rază de lumină, Căci trebuie să fie greu să fii vis Și să tepierzi de nesfârșirre, Să cazi între limite, Între suflete ce fac

E pustiu in amintirile cu tine E frig in visele noastre sparte In cioburi ce-mi rănesc gândurile atât de adânc… Gânduri care sângerează noi speranțe deșarte…sau poate nu Și tu tot nu vii…și tu

Marea mângâie ușor țărmurile și le dă un nou contur...mereu diferit, mereu neașteptat, dar nisipul cald păstrează încă urmele pașilor ce au trecut peste el așa cum fiecare suflet păstrează în