Iarnă

O frunză de mesteacăn e ochiul tău străin, Prin ale cărei nervuri curg esențe de-mprumut; O frunză de pelin e privirea ta îngândurată Și-n irisul tău se oglindește cerul din zorii umezi Când roua e răcoros de proaspătă Și somnul mă-ncălzește cu vise de copil. Cad pietre în urma pașilor tăi goi de greutate Se închide iarna în suspinele mele mute Și cerul se-nnorează și-ncet se înserează... Frunze de mesteacăn sunt pleoapele-ți de catifea Când privirile ni le-mbrățișăm la îngânări de vremuri... Frunze de pelin sunt buzele tale arse De sărutări grăbite sub streșini de soare... Ești copacul ființei mele atât de-nfrigurate Și eu - rădăcinile legănându-te în cotidian. Ești coarda dintre mine și cerul ce te-apasă gri, Sunt lacrimile-n care se dizolvă clepsidra veche. Mi-e somn și te-adorm sub pavăză de stele reci Mi-e somn, iubite, în iarna din noi doi.