Să...

Îmi rup din gândul ce tace o rază de cuvânt Cuvânt nespus cu aromă de tinerețe și vânt Și îmi ascund lacrima ce s-a lovit de cerul frânt De un curcubeu ce a deschis un nou orizont Ca să ne mângâie necunoscutul întrevăzut într-o cochilie Spălată de mări fără început, de oceane fără înțeles Există un dincolo în mine și un dincolo în tine Există un departe deasupra privirilor noastre încrucișate Tinerețea ne e pretextul de a ne întreba Și de a fi imaginea dintr-o oglindă prăfuită De lipsa unei curiozități și a unei întrebări Iubirea ne e soluția la disoluția unei mirări mai mari decât zarea Și stânca pe care ne odihnim brațul ridicat ca o continuare A unui gest neînțeles de a ridica un strop pe un pai rupt, De a lipi un nor sfărâmat în seninuri prea albastre... Stânca e universul unui suflet de copil.. al sufletului tău de copil Ce își varsă prea ușorul asupra unei priviri întunecate, Prea greul asupra unui suflet ce e prea ușor să mai rămână, Prea frumosul în cenușiul zilei în care plouă fără oprire... Iubirea ta se dizolvă în iubirea mea și lumea zâmbește ușor Mâna ta e caldă și alină...mâna mea era rece, dar nu mai suspină Să fim și noi îngeri ce schimbă noaptea în zi... Să iubim ca și cum lumea s-ar frânge fără noi... Să privim cerul ca pe bolta speranței ce o coborâm pe pământ.