Moarcăș Monica

Luna s-a ascuns după o stea Zdrențe îi sunt și privirile, și lacrima Ce s-a scurs peste orașul mut, Oraș albastru în care casele prea mari Stau cu acoperișurile în jos Să soarbă lumina dintre

O frunză de mesteacăn e ochiul tău străin, Prin ale cărei nervuri curg esențe de-mprumut; O frunză de pelin e privirea ta îngândurată Și-n irisul tău se oglindește cerul din zorii umezi Când roua

Mi-am pătat visul cu realitate Acum suspină la fiecare rază de lumină, Căci trebuie să fie greu să fii vis Și să tepierzi de nesfârșirre, Să cazi între limite, Între suflete ce fac

Timpul este mult prea scurt Să ne părăsim visurile Pe maluri de suflet Golit de copilărie Și de parfum de cer.

Îmi rup din gândul ce tace o rază de cuvânt Cuvânt nespus cu aromă de tinerețe și vânt Și îmi ascund lacrima ce s-a lovit de cerul frânt De un curcubeu ce a deschis un nou orizont Ca să ne

Amurg deșirat mă simt... e primăvară...iar Florile umplând verzile câmpii Sunt jertfa soarelui ce se pierde Puțin câte puțin, ca un vals – un, doi, trei Cu fiecare an ce prin el

Îi cădea scrum de pe gene la fiecare clipire...lacrimi demult neplânse ce acum se destrămau, iar eu aveam zdrențe ale iubirii noastre prinse la ambele glezne. Și, totuși, cu ultima lui privire

Stăm cu sori artificiali Agățați în colțul unei gene, Așteptând o furtună sau tornadă Să ne trezească peste mâine, Să plângem lacrimi de zahăr, Să respirăm doar într-un timp Și desenăm cu

Așteptam ninsoarea ca pe o rugă mută să îmi închidă ochii, să îmi mângâie căutările, să mi se așeze pe suflet ca o zbatere de aripi a unui surâs străin ce-și înșiră îndoielile pe uimirea mea

Mi-am trimis sufletul pe linii de telegraf să te caute El alunecă în depărtare și eu stau golită de mine insămi Să te aștept, sperând să îți aud pașii șovăielnici, Să îți văd ochii plini de

Studiai apusurile din deșert Și mi le trimiteai apoi pachet - Parca livrai speranță Unui mort abia ingropat Eu îți scriam fără rimă Aș fi preferat să-mi cerni nisipul Nu prin clepsidra

În leagănul tău, nemurire, Trecerile noastre sunt fărâme Și gândul nostru – colb Ce se ridică de sub pașii Unor ierni fără sfârșit Și al verii în care soarele Ne-a mângâiat uimirea, Ne-a ars