Poezie
Soare...de primavara
2 min lectură·
Mediu
Amurg deșirat mă simt... e primăvară...iar
Florile umplând verzile câmpii
Sunt jertfa soarelui ce se pierde
Puțin câte puțin, ca un vals – un, doi, trei
Cu fiecare an ce prin el trece,
Obligându-l să o ia din nou de la-nceput
Monoton - ca un glas de copil
Spunând alfabetul pentru-a nu știu câta oară
Oare cât va mai dura
Până când soarele se va supăra?
Și se va închide într-o cutie
Într-un pod prăfuit, printre jucării stricate,
Sub un pian cu coarde ruginite,
Din care doar rareori răsună
Tânguirea timpului ce se împiedică
Și cade într-un ceasornic de perete
Din camera unui copil ce nu mai e...
Cireșii în floare și-ar plânge albul
Ce li s-ar scurge ca ploile în mare
Galbenele narcise și-ar dărui culoarea
Ochilor de gâze ce n-ar mai ști să zumzăie
Ne-am închide în case
Și am dormi un somn lung
Mai lung decât orizontul
Și mai adânc decât viața
Așteptând să ne fie frig în amintire,
Să ne-ntroienim simțirea
Ca să sorbim lumina din zăpezi și țurțuri
Să pansăm soarele, să îl lipim de cer,
Să îi dăm un nume și să-l învârtim apoi
Ca pe-o morișcă cu care alergam copii
În timpuri pierdute, în lumi ce nu erau
Decât globuri de jucărie în care ninge...
Dar cu ce am desena soarelui și zâmbet?
001884
0