Poezie
Luna
1 min lectură·
Mediu
Luna s-a ascuns după o stea
Zdrențe îi sunt și privirile, și lacrima
Ce s-a scurs peste orașul mut,
Oraș albastru în care casele prea mari
Stau cu acoperișurile în jos
Să soarbă lumina dintre golurile pământului
Și apoi să o sufle lunii care poposește
În fiecare noapte deasupra lui să plângă
La ferestre, nu mai sunt nici chipuri, nici lumină
Steaua pâlpâie încet și se stinge
Și luna rămâne să mângâie valurile
Și să susure raze către sufletele ce nu dorm
Noaptea e prea albastră să o mai cuprindă
Și se sfărâmă în nisip fin ce umple clepsidre
Ce se tot răstoarnă pe muzica lui Chopin
Până ce orașul își întoarce privirile și brațele spre cer
Și dimineața readuce dimensiunile la puncte,
Visele devin Ordonate și Abscise, drepte paralele
Desenate cu praf de lună pe asfalt încins
O nouă zi...preambul al unei noi nopți...
002346
0