Poezie
Oamenii noștri buni
2 min lectură·
Mediu
În leagănul tău, nemurire,
Trecerile noastre sunt fărâme
Și gândul nostru – colb
Ce se ridică de sub pașii
Unor ierni fără sfârșit
Și al verii în care soarele
Ne-a mângâiat uimirea,
Ne-a ars jocurile din palme,
Ezitările din zâmbete
Și am devenit o nouă specie
De termite ce sapă galerii
Sub umerii aduși și cenușii
Ai unei lumi ce ne mai încape
Doar cu câte un picior,
Iar celălalt îl balansăm, după priceperi,
Pe câte-un nor, pe câte-o rază.
Pe valurile tale, nemurire,
Au învățat să plutească șoptit, în pace
Oamenii noștri buni…
Cădea-vom noi, oare,
Dacă o clipă îți vom răpi
Spre a le saluta umbra?
Ne vom mai găsi noi, oare,
Locurile de la margine de lume
Dacă cu o lacrimă vom sădi din nou
Pădurile ce a lor copilărie au ascuns-o
Și pe care au pornit să o caute
Tot ei, oamenii noștri buni,
Printre meleagurile tale, nemurire?
Învățătura lor ne va fi căminul,
Povața lor - lumânarea ce va pâlpâi blând
Peste filele pe care tot căutăm
Susurul pârâului ce lor, oamenilor noștri buni,
Le era muzică dulce și cadență în simțire,
Stânca pe care ne-am putea odihni
Când o oboseală mai mare decât noaptea
Ne-ar cuprinde visele ce ni se sparg tot mai ușor,
Dar privirea lor, a oamenilor noștri buni,
Pe care doar tu îi mai ții în brațe, nemurire,
Ne-ar fi briza care să ne mângâie îndoiala
Și să ne așeze pașii ordonat, unul după altul…
Oare ne vor mai recunoaște oamenii noștri buni
Când ne vom lăsa și noi ție pradă, nemurire?
Ne vor mai recunoaște??
002.039
0