Poezie

Orașul

2 min lectură·3 mai 2009

Mediu

S-a prins de genele mele orașul tot

Într-o noapte fără stele, doar cu lună nouă

Clădirile se lipeau unele de altele,

Străzile erau tot mai pustii

Pe măsură ce oamenii cădeau în râu

Și înotau spre malurile nisipoase

Cu ochii închiși, subit amuțiți,

Ordonați ca de-o forță mai presus de ei

Și am început să clipesc

Când mai rar, când mai des

După cadența respirației învățate

De la vânturile de nord ce mângâie sufletele

Arse de soarele ce își schimbă periodic hainele

Și le aruncă peste toți acei naivi

Ce așteptau să spargă pietrele din albii

Cu brațele lor ce nu mai pornesc din umeri,

Ci direct din inimă ca niște coronare

Ce le leagă de cer tot corpul

Ca să li se umple si privirea de orizonturi.

Și am tot clipit, am tot clipit

Și au început casele să cadă,

Să se facă bărci pe râul

Pe care oamenii deja îl uitaseră

Privindu-și trecutul cum se duc,

Uzi până la piele, neghicindu-și vecinul

Și au pornit să strângă frunze să facă focuri

Să lumineze noul ce-l primeau printre ei,

Să copieze soarele, să-i facă în ciudă

Și am închis ochii și am adormit adânc,

Iar oamenii mei mi-au respectat tăcerea,

Căci lacrimile și le simțeau lipite de trup

Și râul continua că curgă...

Nu se știe niciodată de câte ori poți clipi

Fără să ți se usuce conjunctiva până la durere.

002.229

Moarcăș Monica. “Orașul.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/moarcas-monica/poezie/1834862/orasul

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.