Maria Elena Chindea

Doar dintr-o întorsătură de condei, aparent simplă, ai făcut "cuvintele" tale să "migreze în poeme calde" drept în inima mea. Mulțumesc pentru prelungirea mâinilor, "caligrafic" până spre noi toți! Cu aceeași bucurie, Maria

Mărturisesc că nu am certitudinea că am decriptat exact eșafodajul (ideea) pe care ai îmbrăcat-o în broderia imaginilor metaforice care să ne-atingă sufletul. Poate fii și lumina lăptoasă a uterului în care pregătim intrarea în altă viață (amintiri din altele traversându-ne ca niște umbre adesea), poate catafalcul nopții, sau al vieții, cert este că în brațele Domnului ne odihnim zbaterea dureroasă a ființării, într-un "acasă" al cărui dor neostoit îl purtăm ca o rană veșnică! "Sunetele ne-ar îngropa în neauzul lor" - este de o frumusețe răscolitoare. Chiar dacă n-am decât o singură certitudine - că m-a îmbătat picătura de frumusețe - am nenumărate emoții! Nu știu povestea adevărată, dar pot scrie în suflet nenumărate variante! Îmi propun să mai revin! Mulțumesc! Cu drag, Maria

_______________________________________________________________________
Un cântec al singurătății, ceva între invocație și blestem, răscolitor în tragismul lui suav, curat. Da, ai dreptate, nu putem face nimic în locul altuia, sau prin altul – dar înălțându-ne și purificându-ne frecvența energetică a trăirilor și-a cunoașterii, ne putem înlumina și pe noi și pe cei cu care venim în contact precum și întreaga manifestare. Dacă avem grijă să ne sporim (cu trudă) flacăra candelei ce suntem, vom scoate din întuneric tot (toți) dimprejurul. Da, adevărat „tot tu îți trăiești anotimpul” dar dacă împărtășești (nu împarți) cu ceilalți bucuria ființării ai să vezi că „pustiul” nu există. La fel nici „singurătatea” și nici „moartea”. „Somnul” da, chiar prea mult. Simțim așa cum spui tu așa de frumos, pentru că încă (majoritatea) nu suntem treji spirituali, nu avem conștiința a ceea ce suntem cu adevărat. Toată manifestarea e un uriaș corp viu nemuritor. Și noi facem parte intrinsecă și interdependentă din acest corp. Nu suntem înafara lui. E o iluzie să credem altfel. Oare inima (ca organ) o simți „pustiul”, „singurătatea”? Sau ficatul? Deci... Pentru cei 90% adormiți parțial, e un risc dureros să te lipești „de o altă speranță, de o nouă statuie”! Pentru cei care au coștiința apartenenței la Întreg – nu! Ei SUNT! Atât! Mulțumesc . Cu drag, Maria

„Risipirea din ferestre” ți-am adunat-o în suflet ca pe-o comoară aleasă, pentru că neîndoielnic nu există piedere și risipire. Există transformare și îmbogățire. Alchimizare! Iar în „pumnul” ce „risipește numai spini, nici o sămânță” nu cred absolut deloc. Sub semnul „scrâșnetului” aburul te-o „părăsi” dar „floarea râsului” vecinic rămâne pentru a îmbogății bucuria lumii! Ninge și nu cred că-s „spin”! Maria...... Mulțumesc!

În „curatul ploilor” m-am spălat și chiar dacă „colți” mai mult sau mai puțin „indiferenți” trecând „prin vadul colcăind de crocodili” m-au sfâșiat, am acceptat durerea ca o certitudine a trezirii, în „tăcerea apelor amestecate”. Pentru că refuz organic să cred că va veni vreodată un „prea târziu” de „frig și întuneric”. Nestrămutat cred în „coloana” omului ce chiar dacă „mai fumegă” „sprijină cerul”. A fost o încântare să mă scufund în poezia ta care (dincolo de ideea filozofică) îmi lasă un gust de prospețime și-mi luminează sufletul! Mulțumesc! Cândva sper să scriu și eu așa o poezie! Maria..............

Ca bucurie estetică, desăvârșită. De altfel nu e prima, recunoscătoare sunt foarte. Pentru idee însă (chiar de-o să fiu acuzată de „chelu își pune....”), m-am amuzat de misoginismul (nu știu cât autentic) autorului. „Femeia știa a tăia pe bărbat în bucăți” (pe când o poezie cu ce „știa” să facă bărbatul femeii?), bine că măcar îi provoca „cele mai fantaste orgasme”. „Duios Anastasia trecea”. Amuzant cum nu-și pot bărbații ostoii nicicând setea de-a poza în victime neprihănite și neputincioase ale „amorurilor drăcești” ale femeii. Foarte distractiv. Mă întreb unde e femeia altar (cea care s-a dezbrăcat de „lumina lumânării”) din poezia „Transfigurare” de Victor Hugo? Și o întrebare indiscretă – mama, sora, prin același filtru sunt privite? Oh, da – e vorba de
„bestiar! Deci doar o mică parte (optimizez eu obstinat) a femeilor și bărbaților, atât cât să dea culoare! Altfel aș da drumul apocalipsei interioare să curgă, și nu-i cazul! În altă notă, voluptatea ludică atinge apogeul prin obsevația magistrală „excitată podeaua-i”! Excitată am ieșit și eu din poem de frumusețea „zicerii”! Mulțumesc, Maria

Nu credeam că iubirea poate fi asociată unui „vis înghețat”, poate doar dacă unul din capetele podului inimii este „în partea cealaltă”(moarte)! Atenție la diacritice; foloseștele pe toate! „Mână în mână cu umbra” mi-a plăcut!
Cu prietenie, Maria

„Blocuri goale” „minți ninse oameni mușcând unul din celălalt” – da, ai dreptate, „cam ăsta e peisajul domnule poet”! Dar doar dacă atâta vrei să vezi. Poetul nu trebuie să pună „culoare” peisajului vieții, el chiar are, poetul trebuie doar să o pună sub lupă cu harul lui. Doar cu „radicalul văz critic” mie îmi pare că exacerbează doar urâtul și zgârmă doar în epiderma vieții. Nufărul crește în nămol; dar de ce să descriem doar nămolul? Care mai e rostul poetului dacă se înnegurează și pe el și lumea? „Văz critic” a avut și Lucifer, văzul tainic al miracolului divin i-a lipsit. De aceea dragostea-i „scrum”! Dar oare o astfel de lume dorim să potențăm prin harul cuvântului ce ne-a fost? Din punct de vedere estetic o încântare poezia ta! Dar scopul? Lumina? Iartă-mă pentru părerile spuse, din drag sunt scrise!
Maria

Te-am citit de mai multe ori fără semn cu impresia că e prea simplu totul, trei linii și crochiul e gata. Da, puțin, simplu (oh, "simplitatea" la care atât de greu se-ajunge)- dar imaginea e clară. Frumoasă. De ce însă să învățăm "fluturii din stomac să zboare în formație"? Nu ne e suficientă tendința malformantă a societății de a ne alinia la ceva anume? Nu avem înscrisă în A.D.N. gena libertății? Când dragostea e autentică - mai e nevoie s-o ghidăm noi, sau doar să ne-o asumăm? Altfel, ca zicere metaforică - e frumoasă! Cu prietenie, Maria

Ca să plutești "pe-un râu de doruri" dus de-o "neînțeleasă dragoste năuc" nu cred că mai e nevoie să "furi" "copilul din adult", pentru că copilul este viu, vibrează profund în "ascuns" sau nu "în vise până-n zori". Și câtă vreme copilul di tine (R. Tagore spunea că omul moare atunci când încetează să mai fie copil) trăiește nimic nu e pierdut, "lampa inimii" strălucește pe cerul spiritului tău, indiferent de "tristul vârstei ger". "Iarna" ta e "bătrână" n-o prea simt, deci cred că e doar un alint de poet! Mulțumesc pentru frumusețe!
Cu prietenie, Maria

"La-ntretăiere drumurilor" mă opresc să gust din farmecul trăirilor tale,să simt și eu "liniștea seducătoare" a viselor, a candorilor, a iubirilor, am așteptat "linia vieții" să deschidă "poarta" pe care "îngerii să vină" să ne-mbogățească clipa efemeră, să-i dea eternitate! O poezie ce te prinde în mreje ușor, aproape fără să-ți dai seama! E bine că-ți ești metaforic "punctul de sprijin al gândului"! E nevoie, atâta nevoie să ne așternem "albastru" pulsiunile printre atâta întunecime și lacrimă! Îmi place lumina din poezia ta și reverberațiile pe care le are în magma energetică a lumii! Mulțumesc!
Cu prietenie, Maria

V





OLIMPIANÃ

„Abisul răsturnat” se pare că e amprenta sub care se derulează aceste vremuri care ne cutremură axa propriei trăiri. În asta și constă misiunea și măsura propriei noastre puteri interioare ca „într-o devălmășie fără har” să ne găsim adevăratele piscuri care să ne salveze de la aneantizare parcurgerea! Dacă „adorm adânc orgiile de zei”, e datoria noastră, a poeților, de a ține veșnic vie torța credinței în lumina interioară, pentru ca omenirea (ai căror purtători de cuvânt, sau de suflet, sunt) să-și găsească echilibrul divin! Ei nu sunt doar „observatori” ci și „arheologi” în comorile spiritului, pe care le scot (dând tain de sânge) la suprafață! „Caron speriat” – nu sună prea bine; nu mă pricep la tehnica versificației clasice (ritmuri, rime, nr. silabe....) dar am făcut teatru și când ceva îmi împiedică recitarea cursivă, simt! Eu pot doar să semnalez – rămâne la latitudinea ta de creator ce vei face (sau nu) cu observația mea! Poate „Caron ’spăimântat”...vezi tu! Cu aceeași deosebită (mai ales că-ți place mitologia) considerație!
Aceeași și alta,
Maria

Cu „alean sfios” mă cufund și eu în „răstălmăciri de rugă” și mă las îmbătată de „parfum de simfonie” să decojesc „rosturi” din „duhul iernii” luând iarna ca simbol al al înțelepciunii, coroana celor patru anotimpuri ale viețuirii. Neașteptată metafora „se rotunjește frigul”, mie mi se părea că frigul mergea cu zigzaguri, curbele mai repede ale căldurii erau, dar sub amprenta unei „epoci de tăcere” manifestarea se resoarbe la „rotunjimea” punctului, a esenței! „Biblioteci în flăcări” este foarte frumos spus, cu vână, pentru că un „adevăr spasmodic pe portativ se scrie”! „Nepângărite rosturi” trebuie să ne lumineze înțelepciunea vârstei! Răsfoirile în trecut nu pot decât să ne-nalțe; numai cu „ninsoarea de regrete” nu sunt de acord – nu e productivă! Cu reverență, Maria!

"coatele ascuțite" - care țin de o realitate a palpabilului ce ne ține atenția vie cu împunsături de suliță și "iedera s-a îmbrăcat în zăpadă" (asta după ce și-a nemurit "bătrânii orașului") sunt cei doi poli ai observației, ai trăirii! Între ei, "sfoara" din "colțurile ultimelor versuri" ca un ax al balanței ce ne ține în lumină! Din când în când se mai"rupe". Blestemul poetului - asumat. Însumat. Reverență pentru iederă!
Cu prietenie, Maria

Fă ceva cu versul "Prin jocul de-a viața , de-a moartea mă joc", mie mi se pare că sună foarte rău, împiedicat și ca ritm și ca enunț filozofic (eventual:"în carusel de viață de-a...." - tu știi cum e mai bine)! Foarte frumos enunțul "e vremea când dogmele ies din statuie", deși mă cam înfioară radiografia aceasta totuși adevărată.Îmi place "tinerețea desculță" care aduce cu ea nemurirea. Pentru că eu citesc acest poem abia acum, după ce am citit celelalte poezii ale tale, din punct de vedere tehnic, contrar părerii oficiale, mi se pare mai slab! Și ca forță a imaginilor - nu atât de sugestive. E un poem bun, dar sunt convinsă că tu (hărnicuț cum ești) îl vei mai șlefui, privindu-l cu știința de acum!

"Ochii mei privind afară" au văzut un măslin care mi-a spus c-au fost "ierni" și mai "grele ca-n trecut", doar memoria ta afectivă le-a trecut în umbră. Îmbătrânirea fiecăruia e așa cum și-o dorește verticala spiritului său. Acum știu că există o doză de sadomasochism în fiecare! Depinde ce și cât controlăm! Și mai cred că "fiara care se îngrașă" de fapt e caseta cu bijuterii a memoriei afective plină cu "vieți pe care tu le uiți"! Rugul cunoașterii - un aisberg care arde - din vifore ia ființă! Viața niciodată nu rămâne într-un vifor !

Un poem al mersului pe tăișul briciului cu iluzoria speranță că balanța nicicând nu va înclina într-o parte. Eu cred că tot timpul ești licitat între "cuvântul încălzit elegant" și marțianul "ce se legăna ca un măslin între pubele" și doar conștiința "viscolului" care pe toți ne "vibrează", în "grădina agoniei" ține axul balanței să nu se prăbușească! Cumva de deasupra panaromezi cotidianul (la care pare că participi) în felii ca din armura ascetului (travestit) cu privirea lui răstignită între muzeu (o nedumerire am - Arhentin sau Argentin este?) și halbe, sub care "buricul târgului" mustește revolte! Mi-a plăcut? Nu. M-a străpuns cu alfabete virgine! Și m-a înbogățit. Mulțumesc!
Cu vibrație din firidă, Maria..........(sper că n-am supărat?)

Poem al identității sau al nonidentității – m-am întrebat, al asumării sau al nonasumării a ceea ce suntem și poate ne e teamă sau lehamite să recunoaștem ce suntem. Din blazare sau dintr-o disperare surdă. Și „intersecția” se transformă într-o gară cu mărfare din care fiecare ia o bucățică din noi și-o împrăștie în lume inclusiv „tinerețea fără bătrânețe” pe care o ținem ascunsă în noi. M-am cufundat în poem ca într-o mare de durere, revolte, victimizări...multe și cotradictorii stări , sentimente (sau nu). Asta până am realizat că tu, chiar în „crivăț”, te-mbraci în „albastru” și chiar ești „un altfel de senin”! O introspecție neașteptată într-o „intersecție” perpetuă în care fiecare, clipă de clipă, ne căutăm „direcția” cu tot bagajul de îndoieli din noi și-n cele din urmă alegem! Cu un singur lucru nu sunt de acord, chiar dacă nu reprezintă mare lucru pentru tine: pe foaia a4 de ce să nu scrie „loc pentru sărutat”. Sau „loc pentru ascuns aripile”? În fond, contează mai puțin ce e scris cât ceea ce „citești” tu, nu ? Și cum „moartea” nu reprezintă decât o treaptă în evoluția vieții, să ne-mbrăcăm toți în „albastru” și să devenim „senini”! Fascinant periplu!
Iertare că n-am titlurile academice ale dvs. precum și ale celorlalți care au scris aici, ca să mă pot exprima "altfel", dar iubesc și trăiesc poezia total, chiar dacă n-o știu spune (încă) la fel de bine ca voi toți! Cu respect, mulțumiri pentru regal! Maria

Doamnei Eugenia Reiter
Fără să proclam c-aș fi vreo specialistă în gramatică, dimpotrivă (meteahna autodictatului care înmagazinează cultura haotic, după ureche), consultând Google "de-am știi" se pare că se srie cu doi de i. Scuze de intervenție în specialitatea dumneavoastră - dar nu prea-mi iese la socoteală corectura!
Maria

"Margine pipăind cu nădejde lumina"- este o fotogramă care dă multă spațialitate cadrului de invocație al iubitului. Dacă ai începe-o așa (e doar o sugestie), continuând eventual cu "alunecă tălpile suind treptele.." ar suna mai curgător! În ultimele două versuri, nu mai personaliza: "în turnul de taină las deschisă.." și "întinde mâna"! Nepersonalizate - e o invitație să particip și eu (ca și alții) la acest "joc-invocație" nu să fiu doar martor! Te rog gândește-te dacă poemul tău n-ar avea o respirație mult mai generoasă, o altfel spațialitate, operând mici corecturi de punere-n scenă?
Cu prietenie, Maria