Lorena Craia

Sub podul de cobalt apare-o vidră, Pe malul de bazalt așteaptă-o hidră; Se uită ochi în ochi apoi, fatal, Le-nghite noaptea rece de metal. Pe vârful unui munte impozant Se-așază un cocor de

Tenebra morții-n prag de toamnă Își pregătește sarcofag Și frunze ruginii îndeamnă La simfonii pe un drumeag, Pe care viața mea înseamnă Mai mult decât un pas pribeag. Mă pregătesc de-un

Cât de frumoasă ești, cumva, femeie, Atunci când mă atingi ca o atee, Cât de frumos îți pică părul des Pe umărul pe care l-ai ales! Cât de înaltă pari de-aici, de jos, De unde se dezleagă ce-i

Plouă afară cum plouă în mine, Gândul meu negru de-un tunet se ține, Mâna sticlește în fulger, pe-obraz, Crengile-uscate-mi lovesc în pervaz. Liniștea stă la masă cu tine – Plouă afară cum

De ce n-au scris poeții despre tine? De ce Chopin nici azi nu te-a cântat? Pe chipul tău atât de nuanțat Văd timpul, care pare că se-abține. Peretele odăii s-a zvântat, În lipsa mângâierilor

Cu liniștea mă prind de timpul rece, Cu lipsa ta mă scutur de pe ram, Pământul se desprinde de la geam, Iar malurile mării vor să plece. Și când lipsesc din mine – nu te am; Cu liniștea mă

Nu veți putea să-mi răstigniți cuvântul Nici la altar păgân, nici în scripturi Și nu-mi veți mai răstălmăci nici gândul Aproape mort din mine, în torturi! Sunt ca un sloi de gheață ce

Astăzi îmi este teamă de tine, Astăzi îmi este teamă de mine – Oglindă neștearsă de timpul trecut, Când glasul de ieri și de azi a gemut – Smoală din ceruri parcă revine, Cerul pare că nu mai

Îmi place să beau dintr-o cupă Nectarul ființelor vii, Îmi place să mușc dintr-o drupă Apusul orei târzii. Când pârgul din pârg pârguiește, Ca flutur’ din fluturul viu, Când mâna pe piept

Se lasă asfințitul peste mine, Așa cum norii lasă umbra lor Pe geana de lumină, care vine Din genele și ochii tuturor. Prin geamul ferestruicii,-o adiere, Ce îmi gonește părul despletit, Pe

Când singurătatea mută Ar putea urla orbirea, Eu îmi pipăi, ca o slută, Și turbarea, și simțirea. Pe o coardă prea întinsă, Ochiul mi se balansează, Iar din gura mai încinsă, Colectivul îl

Despre unii oameni se scrie, Despre unii oameni se cântă, Mâhnirea, firește, rescrie De oameni ce necuvântă. ‘Năuntrul meu bate-n metal, Ducându-mi spre sine-un afront, Prea ascuțit și poate

Privesc îngândurată masa goală, Mă tulbură că ești în neființă, Simt inima că suferă de-o boală De renunțare, fără de dorință. E neagră călimara, poate știi, De gândurile care mă

Decid ca două lacrimi să îmi transform în perle, Singurătatea, poate, s-o învelesc mătase, Din negrăirea toată să cânte numai mierle Și-n lipsa primenirii, să fiu crâng de foioase. Apoi să las

Mâna ta miroase-a vară Ochiul tău, a gând de seară, Și-n genunchi, de primăvară, Înflorește-o piatră rară. Nu-i nici sus, nu e nici jos, Dar mă taie pân’ la os Și nu-mi este de folos, Când

Stau împietrită-n ale tale brațe, Ca mugur de măceș sălbăticit; De glasul meu aproape-nmărmurit, Las versul șubred și asprit s-agațe... Ne repetăm, ades, la infinit, Cum stelele pe cer se iau de

La umbra unui clopot vechi Încă mai crește iarbă gri, Cu mărăcini, perechi-perechi, Jilavi de ploi prea străvezii. Se-aude susurul discret De ape limpezi din izvor, Chemând toți cerbii-n

Grâul de aur se-nchină pe miriști, Solemne stau berze cu gâtul beteag, Din arce de sânger descind numai liniști, Ce soare de-aramă le face drumeag. O lișiță-n zare își cheamă limanul, Mlădițe

Când truda unei aripi sure Mă trage-n jos, înspre pământ, Tu, dragoste, te faci pădure Și mă-mpletești într-un cuvânt. Când naltul frunții reci asudă De pași pierduți pe vechi cărări, Tu,

Norii se rup din cerul defunct, Vântul se ține de zgardă, jilav, Zarea pliază din linie-n punct Păsări planând din zborul firav. La maluri de-argint, copil-semilună Așază din spuma de mare-n

Rupestru, ponorul de ape, Alunecă-n brațe de iele, Brăzdând printre niște hârtoape Poiană de crude nuiele. La marginea ei, odihnește Pădurea de seculari Și-n mijloc, magnific,