Lorena Craia

Ropot de umbre renaște-ntr-o viață, Cu mine, cu tine, cu noi amândoi, Iar cu lumina, ce tulbur ne-agață, N-aș mai aprinde făclia-napoi... O toamnă pierdută-ntre noi, – amintiri, Pe drumuri

Blestemul din urmă m-ajunge, Mă prinde în chingi de oțel, Săgeata în inimi străpunge, Cu vârf șlefuit dinspre el. Se lasă o lespede grea, Pe mine-n adâncuri îngroapă; Cu palme de tot mă

În crângul meu aspru de-atâtea sălcii Se-aşază o lună pe marginea bărcii, Iar lacul priveşte la mine cum tac Şi plute de iarbă din mine desfac. Când păsări de noapte îmi cântă difuz, Cu ochii

Se tânguie cerul că nu voi ajunge Odată cu lacrima care mă plânge, Se tânguie noaptea, se tânguie cerul, Iar lemnul de veghe-i mai tare ca fierul. Săraca mea mamă, nu ştie că-i smulsă Din tot

„Tată, dintr-o-mbucătură, Dă-mi o cuminecătură, Să nu mai întrebe sfinții Unde mi-am pierdut părinții.” Geamul minții se închide, Poarta gurii se deschide, Constelația de gânduri Îmi

s-a uscat vîscul tu n-ai venit un scaun întors către răsărit două mere pe masă, trei nemușcate romanță și discuri uzate o zi, poate șapte, poate opt, răstimpul în care trei mere s-au

închid ochii deschid palmele primesc luna pe obrazul drept cu mâna dreaptă apuc o stea o pun în ochiul stâng apoi cu mâna stângă apuc de colțul drept al cerului și cu dreapta, de

Iubirea ta de la amiază -n suflet naufragiază; Închide geamul, trage storul, Privește-n zborul lui condorul! Și s-a tot dus, atât de sus, De toate tainele răpus Și am privit necontenit La

Am auzit că bolta-i mai aproape, Am auzit că muntele-i pustiu, Am auzit că podul peste ape S-a sfărâmat sub pasul tău târziu Și muntele așteaptă să se crape. Nu știu dacă dorința mea-i

Un corb așezat pe umărul meu Lovește, lovește, lovește... Mă-ntreabă de tine și Dumnezeu – Vorbește, vorbește, vorbește... Nu știu să-i răspund, putere – să uiți, Ce multă, ce multă, ce

Mâna Maicii-Domnului – Strajă vie somnului, Ciuboțica-cucului, Pe cărarea lupului Și Floarea miresei – Treptele crăiesei, Bujorel de munte – Crestele cărunte, Coada-șoricelului Lângă

Ah, tunet în cer și-n inima ruptă, Ploaia pe ochii ce mi-i oblojesc, Fulgere stau pe liniștea suptă De tot ce nu am și mă împietresc! Ah, lume nebună, lume nebună, Totul, stupid, sfârșindu-mi

„Atâtea anotimpuri peste mormânt, iubito, Cu frunze și cu flori și crengi curgând pe râu, Încât să simt cum viața întreagă am trăit-o Mai înclinat în mine ca spicele de grâu... Și câte

Oameni buni și frumoși pleacă-n moarte, pe jos, Într-un zbor meritat, fără niciun folos, Oameni sinceri și buni nu au timp să mai stea Printre noi, ce trăim parcă altundeva. Nu-i cunoaștem,

Acum, iubirea noastră, la solstițiu, Stă peticită pe-un ponton francez, Privind la zi cu nopți în armistițiu, Lăsându-mă-mbrăcată-n tirolez. Și teatrul ne desface pe o scenă A mării, cu

Din gura de leu, mai flămând, mă voi naște Eu, ca un pistil, care scurt va străpunge Prin aerul rar, ce din drumuri mă paște, Umbra din urmă știind că m-ajunge. Ușor, pe o frunză, m-aștern

Timpu’-nvârte-n carusel Peruzele în duel; Noaptea nopților prelinge O lumină, ce mă stinge. Scriu cu alb din călimară Cât îți sunt eu de amară; Din creion și rumeguș, Te împing pe

Din faună, în mine, Un lup flămând revine, Se naște și renaște, Dar nu știu pentru cine; Ca sfântul pentru moaște, Se târguie pe-un bine, Iar soarele, ce-apune Din razele

Mă retrag într-un exil, Până-n luna lui april, Să mă-ntorc la începuturi Și să-mi construiesc pe scuturi Floarea florilor ce scuturi. Mă retrag în cânt de nai, Până-n lunile de mai, Să