Lorena Craia

Să iei cuvântul celor ce sunt muţi Şi sabia de limba lor s-ascuţi, Să iei oglinda celor ce sunt orbi Şi zborul ce-i înduplecă pe corbi, Să scriem negru-acolo unde-s vii Şi alb pe fruntea celor

libertatea frunzelor de iarnă mi-a învins tăcerea dintr-o dată iată! cum se lasă fulgii peste noi Tata pleacă iarăși la război Mama îl ajută să îmbrace neputința sângelui din ace nu așa se

dintr-un izvor de nădejde subtil se-nalță o pană de vultur caută gura care a smuls-o caută mâna care a uns-o caută până găsește ochiul închis într-un pește peștele-mi șade pe masă o mână

dacă în zilele de Marți bei cafea să îți aduci aminte că undeva într-un secol trecut nu foarte departe cineva se golea de ziuă de noapte apoi aștepta sperând că va veni altcineva și îl

cafeaua-nvolburată ȋntr-o cană o rugăciune-n strană un pian rostogolindu-se pe scări de porțelan parcă adie la fereastră o pagină de testament o piatră dintr-un monument sau un grăunte de

mă-nțeapă lumina cu bolduri amare o lună ursuză, de peste hotare, mă-ngână de sus și ceasul dislexic m-arată pe mine mimetic mă-ngână tâmpit și neghiob îmi dă peste mână mă dau în

Pornesc pe frânghie, confuză Şi la întoarcere, pe buză, Oripilată de o gâză, Înghit sonetul semidoct, Până ce gâtul tandru, copt, Se-ntinde stradă, apoi mal, Pentru furnicile-n

în timp ce îi tăiam beregata fredonam aria nr. 2 din Traviata ai fi crezut că ursulețul de pluș înțelege mâinile copilului nu aveau cum să se dezlege el țipa eu cântam și ningea ca peste o

degeaba ne plimbăm pe umerii copacilor dacă nu înțelegem vorbele tracilor nu mai au frunze dar au muguri de piatră și rădăcini încolăcite pe istorii străvechi aceia umblau cândva în

la mulți ani, mamă! bag seamă ai îmbătrânit pe dos carnea care-ți stă cuminte pe os mă cheamă la mulți ani, mamă! sau du-te în depărtare acolo unde glasul dumnezeului se-ascunde la

se șterge pământul de ochii mei și se-așază la masă își taie liniștit o felie din copii o întinde pe un fel de pâine închide ochii mei și murmură un fel de rugăciune apoi, cu un

am libertatea să mă desfășor ca peștele-n congelator și dacă focul se aprinde în brichetă se poate să acord o piruetă? am înțelegerea copilului din flori ca un Dasgupta de atâtea ori și dacă

Mă-ntorc ȋntr-un coșmar fixat în patru ace, Lumina pe zăbrele apucă să se joace, Pereţi de mucegai se-apleacă peste mine, Iar luna prin chepeng se tulbură şi tace. Se-aude clipocit dintr-un

istoriile se scriu lângă sobe de teracotă și mese goale de lemn ca un îndemn care perpetuează amiază după amiază se scriu pentru a fi citite pe ascuns de cei care n-au nevoie să

stau copiii resemnați pe o bancă ȋntr-un parc şi își caută lumina zilelor care-au trecut oare-a cui mai este vina dumnezeului lor mut? trece parcă dimineața cu nălucile perechi o biserică

Tăcerea mea-i legată de-ntreaga omenire, Se-agaţă ca o cruce de trupuri de martire Şi plumbul se topește până-n călcâiul drept, Pe buza mea-nfloreşte sfârșitul înțelept. Cu apele din lacuri aș

nu mă mai vor copacii de-astă iarnă s-au despuiat de lemnul dulce iar și mă încorsetează dintr-o goarnă se-anunță evoluții noi de greieri în pietrele de chihlimbar nu mă mai vor nici

pe un peron ticsit cu amintiri au zăbovit doi porumbei de ceață și eu ca martor la nenorociri te-am deslușit cu umbrele pe față o multitudine de-angajamente se-agață de locomotive

Mi s-a destăinuit aseară Primul Om, Care-a atins pământul din planare, În zborul său prin vârfuri reci de pom Şi-a destrămat subit orice-ntrebare. Şi se făcea din oră ora lungă A ultimului

să nu generalizăm infinitul pentru că acesta poate fi cuprins ȋntr-o clipă întoarsă pe dos cu podul palmei în care creştetul lui şi-a găsit odihna 16 mai 2017, Constanţa