Lorena Craia

Mâna Maicii-Domnului – Strajă vie somnului, Ciuboțica-cucului, Pe cărarea lupului Și Floarea miresei – Treptele crăiesei, Bujorel de munte – Crestele cărunte, Coada-șoricelului Lângă

istoriile se scriu lângă sobe de teracotă și mese goale de lemn ca un îndemn care perpetuează amiază după amiază se scriu pentru a fi citite pe ascuns de cei care n-au nevoie să

mă-nțeapă lumina cu bolduri amare o lună ursuză, de peste hotare, mă-ngână de sus și ceasul dislexic m-arată pe mine mimetic mă-ngână tâmpit și neghiob îmi dă peste mână mă dau în

i-am spus aşa: în secunda premergătoare morţii tale tatăl tău va sparge capul crucii de metal armat din flintă-n flintă sunt copiii tăi dar el o va face mi-a spus aşa: el este capul

Acum, iubirea noastră, la solstițiu, Stă peticită pe-un ponton francez, Privind la zi cu nopți în armistițiu, Lăsându-mă-mbrăcată-n tirolez. Și teatrul ne desface pe o scenă A mării, cu

Când singurătatea mută Ar putea urla orbirea, Eu îmi pipăi, ca o slută, Și turbarea, și simțirea. Pe o coardă prea întinsă, Ochiul mi se balansează, Iar din gura mai încinsă, Colectivul îl

vocile, păpădiile şi zmeii se înalță dimineața când roua mișună pe coapsa ei spre seară se-nclină vreascurile pădurii unul câte unul în părul ei numai ea caută melci pe care să-i

la mulți ani, mamă! bag seamă ai îmbătrânit pe dos carnea care-ți stă cuminte pe os mă cheamă la mulți ani, mamă! sau du-te în depărtare acolo unde glasul dumnezeului se-ascunde la

A noastră amuțire ne îngheață În statuete scoase-n iarmaroc Şi-n fiecare zi o precupeață Ne dă târcoale pentru câte-un troc. Se poate să avem un preț de iarnă, Pentru-a rămâne drepți, măcar

Lună nouă, lună nouă, Dă-mi motive şi când plouă Să te scutur de podoabe, Să fac mieilor cocioabe Din sprâncenele de ceară, Arcuite-n plină seară. Către mine tinzi podeţe Moleșite de

s-a uscat vîscul tu n-ai venit un scaun întors către răsărit două mere pe masă, trei nemușcate romanță și discuri uzate o zi, poate șapte, poate opt, răstimpul în care trei mere s-au

cafeaua-nvolburată ȋntr-o cană o rugăciune-n strană un pian rostogolindu-se pe scări de porțelan parcă adie la fereastră o pagină de testament o piatră dintr-un monument sau un grăunte de

ciutele decapitate s-au întors pe lângă sate și le cheamă pe fecioare fără mamă despuiate foaie verde trei alune babele să se adune hora munților din apă luna coapselor de iapă carul

Din gura de leu, mai flămând, mă voi naște Eu, ca un pistil, care scurt va străpunge Prin aerul rar, ce din drumuri mă paște, Umbra din urmă știind că m-ajunge. Ușor, pe o frunză, m-aștern

mormintele stau parcă n-au mângâiere morminte-n altar cuvintele iar așteaptă-nviere cuvinte-n zadar hei, linia trece de-a curmezișul prin hopuri de lună luna se-ndoaie ca o văpaie smulsă

Ce flori esenţiale mi-ai adus, Iubitul meu, pe soclu roz-bombon. Aproape că le-aş pune papion. Cred că iubirea noastră-i dar de Sus! Ţi-aş da să guşti puţin dintr-o cianură, Adusă de departe,

Năvalnic mă cuprinde-un cârd de gâște Şi toate poartă-n pene dimineţi, Iar fiecare-ncearcă să mă muşte De gânduri, ce se urcă pe pereţi. O logică precară-mi dă târcoale; Mă las în voia mea.