Lorena Craia

ciutele decapitate s-au întors pe lângă sate și le cheamă pe fecioare fără mamă despuiate foaie verde trei alune babele să se adune hora munților din apă luna coapselor de iapă carul

Încă aud ecoul vechi şi trist În peștera din munți de ametist, Acolo unde jaspul se mai coace Sub iarna învelită de cojoace. Întinsă pe bezmeticele maluri Ale pârâului, ce sapă-n

Ce flori esenţiale mi-ai adus, Iubitul meu, pe soclu roz-bombon. Aproape că le-aş pune papion. Cred că iubirea noastră-i dar de Sus! Ţi-aş da să guşti puţin dintr-o cianură, Adusă de departe,

Sunt o furnică jos, în pământ, Sunt rămurică în ploi şi în vânt, Sunt o pedală-n roţi de olar, Sunt o petală-n câmpul stelar, Sunt un firicel dintr-un izvor, Sunt un căpeţel de

nisipul mi se-oferă ca răspuns în fiecare zi când apusul alunecă molcom în ape când scoicile se-ncumetă să își dezgroape casele țestoaselor greoaie ca stropii reci de ploaie care se scurg pe

Ce nemernică eşti, noapte, Cu fir galben prins în lună Şi cu limba mătrăgună Între buzele răscoapte. Mai subţire ca o liră Şi mai unsă ca un zeu. Cine? Tu! Doar n-oi fi eu, Uite luna cum

Mansarda mea albastră, cu trandafiri de talc, Împiedicatul tunet se-ascunde în făptură, Făptura mi se-ascunde-n iubiri-miniatură, Mansarda mea în unghiuri, cu flori pe care calc. Mansarda mea

cei care se cred genii s-ar putea chiar să fie pentru că sunt nebuni și nu au noțiunea de modestie nu se deosebesc de ceilalți pentru că nici măcar nu-i vezi trebuie doar să crezi că

O plângi pe mama-n seara de Ajun, Vei plânge şi în ziua de Crăciun, Vei plânge poate frații, poate taţii, Aşa, neputincios, precum damnaţii. Şi totuşi o lumină nefirească Pe fruntea rece să se

Suntem copiii alergării-n cerc, Și ne pândesc păduri cu gâtul berc, O să ucidem tot ce-i de ucis, Chiar toamna cea visată de cais. Pășim cu timpul ȋntr-un ceas mărunt, Din sânul nopții,

În labirintul raiului advers, Ce cade peste mine ca o brumă, Un ochi de-al tău mă-ntâmpină pervers Şi-nlătură brutal orice cutumă. Apleacă-mă peste prăpăstii vechi, Pândește-mă cu buza coaptă,

i-am spus aşa: în secunda premergătoare morţii tale tatăl tău va sparge capul crucii de metal armat din flintă-n flintă sunt copiii tăi dar el o va face mi-a spus aşa: el este capul

azi ne iubim de la cinci la șapte pentru o cană cu lapte când stingem lumina oprim și iubirea aprinde-o din nou de-acum aprinde-o numai cu părere de rău așteptăm un mesaj despre frica de

mi-e dor de întâmplările cu tine de oameni simpli și zăpezi de adăposturi în care se ascund de mii de ani cormoranii în umbrele feritelor amiezi câteodată nu am loc pentru mine sau pentru

Mă-ntrebi deseori cine sunt, Te-ntreb deseori cine ești... Mai spune-mi, te rog, un cuvânt, Atunci când privirea ferești. Prin tine, o urmă-i lăsată De pașii de prunc, alergând Pe-o plajă

cearcăne de sticlă sub ochii de lemn sunt semn că mama se tocmea în iarmaroc cu toţi sfinţii şi părinţii care se țin de mână şi rânjesc dinții la fusta decolorată pe care, odată, o