Lorena Craia

Sunteţi un fulger dureros. Ce nu-nţelegeţi dumneavoastră Este pădurea mea albastră Cu râul verde pân’ la os. Era odată un haiduc, Cu traista plină ochi de mere Şi în opinci de conifere Mă

te iubesc pentru că eşti sonată şi nimeni nu mai ştie să te-ncânte până la următoarea abatere voi mângâia o coardă până îmi va spune şi ea ce sonată eşti 4 iulie 2017, Constanţa

Se tem cocorii de-orizonturi drepte, Se tem copiii de un zmeu înalt, Se tem părinţii. Cine să-i aştepte, Cu mâna-ntinsă către celălalt? Atât a fost! Un episod tâmpit Din viaţa patrupedelor

În noaptea nopții-n lună plină Fac saltul nalt, ca de felină, Mă prind cu dinţii de Saturn Şi-apoi, ca orice taciturn, Aştept o dimineaţă lină. În ziua zilelor mai vechi Țineam la gât stele

Lună nouă, lună nouă, Dă-mi motive şi când plouă Să te scutur de podoabe, Să fac mieilor cocioabe Din sprâncenele de ceară, Arcuite-n plină seară. Către mine tinzi podeţe Moleșite de

deasupra unui câmp de flori tu o să mori și voi lăsa ca testament buchetul anemonei de ciment apoi să-mi pui la căpătâi lumina nopții nimănui acum sunt între rai și iad pe nicio frunză nu

obloanele se-nchid la miezul nopţii când luna pare veștedă şi grea iar ea se ţine de o margine de stea cu ochiul ațintit în buza porții foşneşte primăvara prin poteci când luna pare veștedă

mormintele stau parcă n-au mângâiere morminte-n altar cuvintele iar așteaptă-nviere cuvinte-n zadar hei, linia trece de-a curmezișul prin hopuri de lună luna se-ndoaie ca o văpaie smulsă

Zăvoaiele nu mai cresc, Munţii se despăduresc, Mările se neliniştesc, Frunțile îmbătrânesc, Copiii nefericesc, Părinţii se răzvrătesc, Iernile înnebunesc, Verile lungi se feresc De seri,

morişca albastră tăia în felii subțiri obrazul nostru şi am rămas nemişcaţi până cineva a suflat iubito eu plec la război 4 iulie 2017, Constanţa

s-au uscat întrebările-n punctul final umezirea urechii o noapte de greață de viață de tine, de mine copil idiot când se-aude-nserarea mută în grabă strada pe care ne calcă o

amestec făina oaselor mele în bolul osului tău din care fluieră coclaurile neumblarea noastră nu face decât să ne depărteze de zidurile pe care le ridicăm şi pe care le văruim cu

Oare Este soare Peste floare De cicoare? Oare doare Când mai moare? Şi din boare De răcoare, Şi rumoare, Şi splendoare, Şi candoare, Iese-un flutur Şi mi-l scutur Peste-un

când am deschis ochii era întuneric când am gângurit prima dată gâtlejul mi-a înțepenit şi cântecul tău de leagăn îmi suna a tunet mi-aţi adus toţi sfinţii icoanelor de aur şi îmi erau

ştii cum e să calci pe bumbi de tăceri în tandem cu morții care bat în tavanul pământului? ştiu cum să nu ştiu tocmai de aceea ne îngropăm sistematic de la stânga la dreapta când

De la lună şi-napoi Fuge carul meu cu boi; Carul mare o fi mic, Carul mic o fi nimic? Stelele din ochii tăi Se despart în două văi: Una duce la amiaz, Luminând ochiul meu treaz, Una-şi face

la o cramă un necunoscut rostogolea un butoi cu melancolie pe scările pe care urcă şi coboară viţa de vie nobilă, albastră, obscenă la intrare doi copii de cerberi sorbeau liniştiţi