Lorena Craia

am scris balada cailor pe sârmă cu sângele unui copil flămând de care-mi amintesc în somn plângând am fost și-acel copil până la urmă mă doare mâna asta în paragini la cât am sprijinit-o ca un

Să știi că atunci când tu vei pleca, Fereastra ce dă în camera mea Va sparge lumina-n fractali de argint Şi-mi va fi dor, şi-am să plâng, şi-am să mint. Să știi că atunci când tu vei veni, În

o moleculă s-a întors fericită acasă după ce a muncit o viață la ADN-ul unui prost * o moleculă s-a schimbat la față după ce-a trudit o viață la ADN-ul unui prost care-ncerca să-și facă

De ce m-apasă tragic această neputinţă De a muta din piatră un miez de nenoroc? Păzit de false gratii, se pare că n-am loc În mine, când sub mine e-o mare de căinţă. Cu grâu de primăvară încins

Atunci când floarea albă de rozmarin uscat Se-aşază pe cărarea pe care am umblat, Atunci ştiu că şi toamna mi-aduce un septembre, Ce nu mă va-ndura până-n miez de decembre. Copil naiv, ce umbli

Se crapă iar de dimineaţă Pe buza ta, pe care-o muşc: Schimbarea apelor la faţă În ziua-n care mă împușc. Se urcă soarele bătrân Pe coapsa ta, când eu cobor, Şi nu mai vreau să mai

La limita înspre o dulce rea demență Am sufletul închis în penitență, La capătul de pat – genunchii strânși – , Sub coate reci stau ochii mult prea plânși. Se naște o parâmă şi-un cavou, Ce-mi

Noaptea e un sfetnic bun. Pe sub frunza de alun, Închid ochii, luna-i lună, Ferecată-ntr-o alună; Mă întreb şi mă supun Dimineţii din ajun, Tălmăcită-n soare brun; Dar eu ştiu că luna-i

În liniștea luminilor curate Se zbate o copilă fără gând, Iar pasul ei, cu frunza tremurând, Spre moarte ar avea întâietate. Mai trece o egretă, când şi când, Cu aripi sângerând de

oceanele lumii se despart ȋntr-o apă de ploaie în ciuda furtunii un gând se îndoaie te caut prin case de sticlă dar pereții de fier se ridică potrivnic îmi ești eu senilă mă-ntorc la

conviețuim deficitar pe o planetă de mortar privit din alte perspective noi poate construim ceva fără să știm și tot așa ca-n fiecare epocă bolnavă ne obligăm copiii să urce în bărcuțe de

În suflet ros, În gând pios, Când ne rugăm Din os în os, Zi după zi, Fără folos, Ne răstignim Cu susu-n jos, Până găsim Ce-i găunos. Nu-i înger prea Mărinimos, Nici drac în

porumbeii sunt în stare de șoc se dau cu vârful ciocului de oglinda dintre noi unde ne uităm când ne uităm unul pe altul? 10 martie 2017, Constanţa

Mă uit în oglindă Îmi place ce văd Dumnezeu s-a decis Şi face prăpăd Demolează oraşe natale Şi fumul felin mă gâtuie sec Dumnezeu s-a decis Azi mă înec Cu pieptul şi mâinile

Şi plouă, plouă, plouă, Pentru câmpia nouă, Ce-mi crește în odaie, De rouă şi de ploaie. Cu mâinile-amândouă, Vă dau din rouă vouă; O stea din două-n două Se-aprinde în văpaie Şi plouă,

pescarii mă-mprumută deseori cu apă leşioasă – murim de sete sau trăim pe-ndelete ȋntr-o zi am gustat acul undiţei numai cu vârful limbii sarea a înflorit ca un mucegai fin pe acelaşi

Încet-încet mă regăsesc în tine, O căutare-n taină zi de zi, Ce m-a-nvăţat dorinţa de a fi – Îmbolnăvirea sinelui de mine. Acum eu mă gândesc a ne uni: Tu – spirit, eu – drumeag printre

din limba mea ascuţită veninul aspru şi dulce mângâie creștetul dracului aproape de gleznă să-l culce cu ochii mai trişti ca femeia ce-ngroapă copiii de prunci orfan e pământul în care cu

smoala vâscoasă mă umple pe dinăuntru m-am împrietenit cu iedera care m-a gâtuit vocile osificate în pereți gurile fără gingii înroșite în foc umerii scofâlciți frunţile netezite de