Lorena Craia

Se jefuiesc stele pe cer Ca-ntr-o ţiganiadă falsă Şi din ciocanul meu de ger Cioplesc icoana ta întoarsă. Au adormit lalele negre Pe o scriptură fără zei Şi un diavol stă de veghe La

javrele tac mâlc în timp ce le scot ochii putreziciunii măselele moi trosnesc în livezi de pin copți în soare alb le țin în lesă până limba de brusture mă iartă 15 martie 2017,

îți trebuie un copac cu susul în jos înfipt cu rădăcinile în cele patru colțuri ale cerului dacă vrei să trăiești pe o altă planetă unde gravitația nu ne mai este potrivnică și când ne

Mai sunt câțiva fideli trecutului, Aşa cum sabia-i fidelă scutului Şi ne îndrăgostim de toamna rece, De umbra teiului sau umbra nucului; Apoi, când iarna zbuciumă-n păduri Şi se aude vag

Nemuritori mă ispitesc Cu pelerine de smarald Şi-n plin deşert de suflet cald O ploaie rece primenesc. Cu stele ceru-mi înnegresc. Ah, soare negru, fii herald! Nemuritori mă ispitesc Cu

rugăciunea voastră cuvintele păcătoșilor luptă pentru pace pace mânjită cu sânge pace mânjită cu viață deținem adevărul absolut până unul începe să mintă apoi mințim pe rând până devine

Am ascultat povestea tuturor Cu-nfrigurarea serilor de mai Şi tata îmi cânta duios din nai, Iar pâinea se cocea greu în cuptor. În tropotele mânjilor bălai Rotea câte o umbră de cocor, De

Eu dac-aș fi o frunză, copacul să-l tăiați, Acum, când numai toamnă semnez în calendare, Să fie oare vremea doctrinelor barbare? Să fie oare timpul din timp să încuiați? O rapsodie care

„hulubi se cuibăresc în clopote de nuntă și doamne! ce păcat când nimeni nu-i ascultă iubito, lumânarea se stinge pe obraz mă sting și eu, iubito, aici în Alcatraz” nu știu ce a înțeles ea din

se lungesc paşii când tragi de drum cu dinţii fum şi palme albe târziu era eram şi eu şi tu, şi frunza umbra ei copii mureau muream şi eu şi tu, şi frunza şi-umbra ei 27

nu ştiu dacă este rugăciune destin sau hazard dar s-a întors acasă fără o aripă în cuibul fără o pană şi toate-i păreau în plus pentru o înfruptare cu moartea secunda îți este

A noastră amuțire ne îngheață În statuete scoase-n iarmaroc Şi-n fiecare zi o precupeață Ne dă târcoale pentru câte-un troc. Se poate să avem un preț de iarnă, Pentru-a rămâne drepți, măcar

Rămâi cu bine, tu, iubire sfântă, Ce stai în pragul nopții mohorât Şi lasă-mi gura care necuvântă Să împietrească-n marginea de gât. Topește niște ceară lângă ușă, Pe fruntea ce mă mistuie