Lorena Craia

gândurile unui filosof nu se pot domestici doar cu zahăr tos cum nici pe șeful de partid nu-l poți liniști doar c-un os dar îi pot arăta oase care țin loc de case mugurilor de

este ciudat cum nu trebuie să faci nimic pentru ca petalele cireșului să ajungă pe șotronul copiilor străzii nu clipi de prea multe ori te întrebi dacă nu cumva chiar ei au căzut de

E parcă O barcă La mal De cristal Şi-n barcă Încearcă Să suie -o gutuie, Gutuie Gălbuie, Eşti lună Străbună, Gutuie -amăruie, Eşti lună Cunună! În mijloc De foc – Un

când ai însemnat pe giurgiuveaua la care se închină toți trecătorii m-am apropiat cu buzele de ciutură două narcise agonizau pe apa sfinţită mi-am făcut bagajele am trecut podul am dat

am crezut că amărăciunea se transmite genetic ȋntr-o zi am spart oglinzile cu oglinzile trecutului și am așteptat roadele amărăciunii câteva povești trăite pe margini câteva tangaje ori

Sub pleoapa-nsângerată-a nopții O biblie de var Ascunde paşii lungi ai morţii Până-nspre clopotar. În cimitirul vechi al meu, Pe care creşte-un laur, Copil cu ochi violaceu Încalecă un

Au împușcat-o fără milă La gura de vărsare-n deltă, I-au dărâmat făptura zveltă, Ce zace-acum sub o şenilă. Doi cărăuşi musteau pe ape, Ca două plute fumurii, Încrucişaţi şi sângerii, Ca

mă doare o mână din lună desfacem o inimă-n două dar vouă pământul vă spune smerit că îngerul care-a dormit în tihna poveștii de seară coboară cu inima-afară lungile temeri de-o zi le

pe drumul iernii mele este toamnă încrengăturile de brad neputincioase îmi seamănă a case ori a ninsori ca o chemare ancestrală spre muchia unde singură și goală îmi stă la căpătâi o siluetă

giulgiul nopții se întinde peste sângele fierbinte păcură de aur moale curge prin desișul ierbii cruci lângă morminte goale tăinuiesc despre istorii caiere de fum se-ncurcă prin tuneluri de

sânul era presat de calea ferată o dungă neagră urca pe coapsă până la ceea ce a mai rămas din ceea ce am smuls diblurile au prins rugină sub ochi mă gândeam la ultima ei

ne sprijinim de urmele părinților ascundem în tranșee gândul lor și punem capăt orizontului cu silueta noastră ștearsă prin ceața lor, un ochi de mag clipește des când plouă și ne tot duce

îl iei pe Dumnezeu frumușel de mânuță și-L așezi cu tine la masă îl întrebi cinstit Doamne, tu ce păzești? o turmă de proști! păi suntem după chipul și asemănarea Ta. Doamne, tu ce

Toarce luna-ntr-o poveste, Suie luna sus pe creste, Luna cade-n ochiul meu, Luna curge-n Dumnezeu, Luna mârâie-nspre oi, Lupii-o mestecă-napoi, Luna mişună pe mare Şi m-adulmecă de

a murit tata ca o pânză de pictor întoarsă pe dos de furtună și nu am tăcere destulă să caut un pod o lumină o scară ce tristă e mama e tristă de-aseară nu plânge nu știe nu

Marea de ape Să mă îngroape În palma ta O lună pe cer, Un gând efemer, Încă o stea. Doar două miimi Sau două treimi De întrebări... Noi suntem mai vii, Noapte şi zi, Fără

Otrava e cuminte ca un prunc, Mă trage de aortă şi de limbă Şi-n mine, liniştit, parcă se plimbă Cu barca înspre care mă arunc. Nelămurită, o poftesc la ceai. O mângâi de la gleznă până-n

Năvalnic mă cuprinde-un cârd de gâște Şi toate poartă-n pene dimineţi, Iar fiecare-ncearcă să mă muşte De gânduri, ce se urcă pe pereţi. O logică precară-mi dă târcoale; Mă las în voia mea.