Lorena Craia

nu este bine să m-apropii de mijlocul fierbinte al femeii o pot privi oricând prin gaura cheii cum își dezbracă noaptea de pe umeri de pe coapse cum se întinde pe smochine arse închide ochii

de ce am tendința să vorbesc la per tu cu ființe bipede ce nu știu să scrie? tot circul acesta necesită-n grabă o altă filosofie dumneavoastră, stimabile, sunteți deștept cât timp vi se

mâine se-ntâmplă o frunză de nuc şi noi aşteptăm rugina pe frunte mâine e alb şi astăzi e alb şi noi doar murim în drumul spre noi 27 aprilie 2017, Constanţa

am tatonat puțin terenul celor privilegiați până când s-au prins că mă jucam cuminte cu sfori despre care nu prea se știa înainte am acceptat pauzele dintre două înghițituri crezând cu tărie

Ştiam că după cerul zdrenţăros Diavolii se-ntrec în D’arts şi cros Băbuțele, cu aripi sângerii Şi cu bastoane mici, ca de copii, Se întreceau şi ele, câteodată, La o şeptică şuie,

până la urmă moartea s-a decis să-şi facă de petrecanie în mijlocul drumului leşinată pe dâra fumului pe buza tunului un soldat a găsit-o zăcând se răscolea într-însa şi poate şi-n

Copiii noștri parcă-s amănunte Sub timpul ce întârzie pe frunte. Adulmecând apusul, norii tac, Tăcerea în fâșii acum desfac. Ce liniște, ce liniște deplină Îmi schilodește sânul fără vină! Ce

V-am zis că vine iarna nucleară! Nu vă mai întrebați ce s-a-ntâmplat. Copiii voştri iar o să vă moară Ȋntr-un război total neanunțat. Obrajii scrijeliţi de lacrimi arse Cu voi şi doar cu voi

Nu mă tem de ceea ce sunt Între cer şi vechiul pământ, Între liniște şi zbuciumare, Între zâmbet şi-adâncă-ntristare. Nu mă tem de ceea ce este Între viață şi-o simplă poveste, Între ochii

Tu eşti a mea mare De-nstrăinare, De ţărm coliliu, Întins în pustiu... Ce rânced nisipul! Spulberă-mi chipul, Mai spune-mi, te rog, Cum cerul olog Se nelinişteşte; Coada de peşte

ce vară de toamnă e-afară octombrie octombrie peste tot şi-un pic de noiembrie pe-alocuri pe trotuare şi-n bălţi şi vântul? şi vântul e-nceput de colinde şi plaja? adună turiștii în

Pe mama am izbit-o-n Dumnezeu Şi-apoi am resădit-o-n germinații; Vâslește limba între imprecații Şi îmi vâslește sarea-n ochiul greu. Domoală şi cuminte, m-am născut Pe două căi absente în

toţi au propriile limite iar o mare parte din aceştia au şi limitele celorlalţi o mare parte din cei care au şi limitele celorlalţi au şi limitele impuse de societate iar o mare parte din

Ȋntr-un sertar, cu o scrisoare, Peniţa timpului azi moare; Cireşe-n slove stacojii, Grâu în lumini lumânărií, Un pardesiu pentru stafii, În ore reci şi purpurii. La geamul vechi, o

E focul gri de la cenuşă, Acolo zace cartea mea, Şi-n aripa de cărăbuşă Adorm şi eu cu tine grea. Mă arde pântecul de ace, În vocea ta mă răstignesc Şi nu se naşte, nici nu tace, Şi nu se

știi, atunci când tu îmi verzi capilarele distincte florădesele dezmierzi în căciula ta fierbinte Sena cursă când mă prinde cu antetele de-o șchioapă și de-o vinde și de-o vinde tu bea vin

vocile, păpădiile şi zmeii se înalță dimineața când roua mișună pe coapsa ei spre seară se-nclină vreascurile pădurii unul câte unul în părul ei numai ea caută melci pe care să-i

să nu vă mire că trenurile vorbesc în șoaptă atunci când transportă girafe cu urme în jurul gâtului în mijlocul furtunii se opresc să ridice un cort sunt gata de muncă pentru ouă și