Poezie

Îmbătrânindu-mă

1 min lectură·23 iulie 2017

Mediu

Am auzit că bolta-i mai aproape,

Am auzit că muntele-i pustiu,

Am auzit că podul peste ape

S-a sfărâmat sub pasul tău târziu

Și muntele așteaptă să se crape.

Nu știu dacă dorința mea-i absurdă,

Nu știu dacă pământu-i din pământ,

Nu știu dacă aleargă sau doar zburdă

Tomnaticele frunze, care sunt

Pe buzele-mi și pe urechea-mi surdă.

Nu pot sinele meu să reclădesc,

Nu pot s-aduc un răsărit în mine,

Nu pot să mor murind, nici să trăiesc,

Nu pot să-mpiedic iarna care vine,

Dar pot la mine-n gând să asfințesc.

Ascult o simfonie învechită

A unui trubadur necunoscut

Și în această stare chinuită

Stau coatele pe masa mea de lut,

Săpând în liniștirea ghemuită.

Sunt întrebări ce nu mai au răspuns,

Sunt forfote și glasuri muribunde;

În toate mă aud și m-am ascuns

Cu norul unei lumi prea furibunde,

Cu zâmbetul și ochii ce au plâns.

31 august 2016, Constanța

001.364

Lorena Craia. “Îmbătrânindu-mă.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/lorena-craia/poezie/14110726/imbatranindu-ma

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.