Umbra unui clopot

La umbra unui clopot vechi

Încă mai crește iarbă gri,

Cu mărăcini, perechi-perechi,

Jilavi de ploi prea străvezii.

Se-aude susurul discret

De ape limpezi din izvor,

Chemând toți cerbii-n menuet

Să se adape-ncetișor.

La umbra unui clopt vechi

Stă poarta naltă, ca din lut,

Șoptind iubirii în urechi

De colbul mut, de colbul mut...

Cu mâini croite-n filigran,

Ce stau împreunate-n rugi – ,

O pavăză iubirii-n van,

Þin moartea vie, ca pe drugi.

„Deschide-mi ochii mei cei orbi,

Să ardă noaptea, ca făclii,

Din buze strânse să-mi absorbi

Sărutul întru veșnicii!”

O ușă larg i s-a deschis

Spre un consiliu deranjat

De arta care a conchis

Bustul lui Davila, sculptat.

„Nu-mi trebuie nici bani, nu cer

Tributul minții, găunos,

Plătesc bilet pe drum de fier,

Răbdând, mergând numai pe jos.

Din dalta mea, însingurat,

Cioplesc iubirii un cavou;

Să mă iertați, nu sunt argat!

Scrieți-mă voi pe lintou.”

Și văile se liniștesc

Pe drumul său spre sat gorjan,

Mâinile maicii sale-l cresc

Ca-ntotdeauna, an de an.

Se naște poarta porților,

Arc de triumf răzbind de uși,

Zdrobind creștetul morților

Cu pumnul său, murind, Brâncuși.

6 iulie 2016, Constanța

În memoria lui Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj – d. 16 martie 1957, Paris) – omagiu adus celui care a ridicat Poarta Sărutului la Târgu Jiu.

"Sunt unele teme din literatura noastră populară extraordinar de bogate din punct de vedere dramatic. De pildă Poarta, care împlinește în viața poporului român rolul unei făpturi magice, care veghează la toate actele capitale din viața insului. Prima trecere pe sub poartă înseamnă aproape o intrare în viață, în viața reală de-afară. Poarta veghează la căsătorie, și pe sub poartă mortul e dus, solemn, spre lăcașul de veci. Este, atunci, o reîntoarcere în lumea dintâi: ciclul e închis, și poarta rămâne mai departe, cu un om mai puțin, să vegheze alte nașteri, alte nunți, alte morți." (Mircea Eliade)