Lavinia Micula

Cuvintele le-am așezat pe-o frunză fiecăruia în parte după culoarea din suflet Să va atingă ochii degetele haina de ploaie cand vă întoarceți acasă sau când plecați în lume Fiți cu băgare de

el mă privea și-avea să-mi spună că n-am pus apă la flori de o lună că am crescut viermi cu prost obicei de tandrețe-n culori că s-a lăsat mucegai de iubire pe drum de aici și până la

scrie-mă aurie pe burta păsărilor să primesc lesne pașaport pentru soare fă-te în inima mea o nuntă de pești și nu uita să lași în jurul ei felinare șterge-mi trupul cu ploi și

De când lumea ne iubeam masiv și greu ca un apus de soare apăsând linia de orizont Invățam pe de rost creaturi negre lipite decorului granat-auriu doi copaci care eram noi In lumina

Mă inspiră aleator acel \"sfârsit\" din poveștile cu zmei întotdeauna cu prelungiri de litere stilizate fiecare la rândul ei devenind o altă poveste Acolo tu ești cu un copac mai bătrân decât

nu sunt eu ceea ce vezi doar felii din tine negrul frumuseților o linie incompletă de orizont nevroza jocului de-a fi doi mirarea poticnită într-un lichid de gânduri tăcerea întrebării noi?

duc ferestre de corabie fără încărcătură în colțurile orelor fiecare spectru de val marchează drumul marea frunzărește aerul întrebător faruri ascuțite orbesc vremelnic nepăsarea

cuvintele tale s-au sinucis acolo mă nășteam eu

cine să îți sărute primăvara mâna cu ghiocei crescuți din carnea ta cine să-și roage buzelor să-ndure lumina stinsă-n palma ta cine să îti sărute vara gura și soarele ce doarme-n locul

chiar dacă nu se întâmplă nimic seara asta va fi de apă vor veni ca la circ o mie de întâmplări iluzorii uite precum aceste sfere imperfecte sclipiri de lumină pe care oamenii le-au numit

Rochiile de argint dansează în ritm de săbii ca-ntr-un ritual al morții gata să se-ntâmple Bărbații se uită sub ele nu văd nimic uimiți se întorc la casele alungite ...nu uita când pleci să iei

tu ești un poet oarecare nu mi-ai lăsat sub valuri poeme poetul care face din cântecul oaselor hieroglife ți-aș scrie pe albul ochilor povești cu zâne spirale de cuvinte la fiecare început de

In dreapta nu din întâmplare acolo pe inima de sus lui îi crescuse o cetate pentru adăpost Avea un anume fel de a-mi spune că-l dor iubirile înainte de vreme că nu s-a născut doar așteaptă

Mi-a pictat trupul strâmt cu semiumbra sufletului său tocit nu mai am loc în acest contur - țipam țipam Pe coapsele mele rădăcini făceau scriituri în ochii lui Mă întreb de ce latră

uneori cred că el nici n-a existat că l-a picurat gândul meu în ființă de parcă o lumânare fără de biserici ar plămădi din firav trup naiv absent și lin iubitul alteori cred că l-am adunat

ființele din lăuntrul meu apară pe la cotituri vertebrele la fiecare colț mă întâlnesc cu tine spinarea trebuie să-mi umble dreaptă soarele răsare toată noaptea de se face tropice în mine și-n