ioana negoescu

Stau în picioare la marginea visului tău. Nu. Stau cu tălpile încinse pe circumvoluțiunile tale cerebrale . Tu nu visezi așa cum credeam . E realitatea. Din ea pătrund într-o lume de carton presat

Aveți cumva vreo tijă în organism, un cui, o broșă, o schijă, un glonte?… sau poate aveți un corp în afară de acesta care să moară în locul dumneavoastră… Am auzit că ați scris câteva sonete superbe.

Nu ți-am spus, dar și eu m-am născut sub o pândă continuă. Colții de ceață ai primei clipe erau deja încleștați pe conștiința mea în gură de lup. Am alergat din primul moment prin iarba până la

de când toate femeile se cheamă cu numele ei de femeie și toți bărbații cu numele ei de bărbat ea își descarcă în lehamite întreg cerul aici. ea nu se mai poate suporta așa ca o poartă își

uneori câte un mort drag ne mai poartă în cârcă numele prin culisele pământului. noi le păzim memoria, le udăm iarba, le spălăm lespedea. morții ne zâmbesc în felul lor înspăimântător, dar îi iubim

Era o zi de mâine. Ca și cum toate acestea urmau să se întâmple. Lucrurile care până atunci îmi fuseseră atașate și credincioase ca niște animale de apartament deveniseră deodată obraznice. Îmi

dă-mi un singur poem în care să nu fie carne și sânge și piele și suflet și fluturi vreau un poem în care să intru și după mine să se închidă poarta să rămân acolo fără nici un lucru important de

Tocmai mă împiedicasem în umbra unui mort drag și o târam după mine deșirându-i numele bătut în tăcere ca într-o marmură caldă. Chiar atunci prietenul meu îmi zâmbi dintr-un emoticon lămâios. -Ce

ieri adunam resturile unei iubiri sparte. te vedeam cum împărțiai numele meu unor femei mute și oarbe care înfulecau pe loc iubirea noastră cu aceleași cuvinte pe care le știam pe de rost. se formase

Noi știm că nu putem să schimbăm începutul. Și nici sfârșitul. Între timp filmul se derulează cu noi în roluri de figuranți. Devenim uneori cascadorii durerii. Data trecută m-ai scăpat de la o mare

Așteptam autobuzul paișpe’. În după amiaza aceea topită nici un os nu mai ademenea nici un câine. Albastrul nu mai era o culoare. Se căutau arbori printre mucii soarelui. Un boschetar adormise pe

Îți scriu dintr-o duminică absurdă .Un stol de ciori bântuie curtea spitalului. La cantină se fierb cantități tot mai mari. Miroase a lucruri strict necesare a clor și a mâncare. Un furuncul imens

Calc pe spațiile verzi am un steag în vârful fiecărei priviri și o banderolă care face semne hotărâte din aerul ascuțit al gesturilor mele îmi flutură tinerețea pe umeri și calc peste două-trei

femeia aceea stearpă ne conduce pe calea ei oarecare noi știm că e oarbă și mută ea crede că vede. ea crede că știe. se ia după semnele unei lumi de carne și gheare o urmăm tăcuți cu toate

uite cum am rămas amândoi neterminați cu Dumnezeu adormit ca un ocean între noi. te zăresc doar când îmi cânți despre nimic. duminicile se înfruptă din pacea noastră aparentă. jucăm table.

de ieri mă înghesuie pe la colțuri câteva dintre sunetele distorsionate pe care le-ai scăpat printre cântece trag de timp ca de o fustă prea scurtă uite îți dau un kilogram de poeme în schimb

mi-am dat drumul pe toboganul infernal al iubirii fără să crâcnesc am înghițit săbiile fierbinți ale trădărilor am îngropat stelele în curtea casei noastre de lemn până când pământul a început

mă inspiri cumplit. ca și cum tot cerul s-ar preface în carne. eu l-aș răni din când în când ca să-l pot respira. acum inima de ciment a DN câtva devine tahicardică. am intrat în parapet cu uimire.

astăzi poetul ne-a spus ceea ce nu era spus încă. îi presimțim cuvintele așezate imperios ca niște ploi. povestea lui e chiar el. sunt doar câteva mesaje scurte pentru cei care nu sunt de tot surzi.

ce-ar fi să-ți scriu cele o mie și una de poeme pe care ți le-am promis din fiecare s-ar scutura de simboluri tot felul de fluturi pe care poetul și prietenii lui i-au formolizat neștiind că nu