Mediu
Noi știm că nu putem să schimbăm începutul. Și nici sfârșitul. Între timp filmul se derulează cu noi în roluri de figuranți. Devenim uneori cascadorii durerii. Data trecută m-ai scăpat de la o mare înălțime. Dar așa e în filme, ca și în viață, cu puțin machiaj nu va observa nimeni nimic. Dacă am închide ochii am putea să turnăm scena următoare. Și decorul acesta care a ars totuși prea repede… Lumina cade rău între noi ca o sabie cu două tăișuri. Regizorul strigă ceva de neînțeles. Nu mai avem timp, nu mai avem piele și urmează o scenă de dragoste. Va trebui să mă înlocuiești cu una dintre dublurile mele. A ieșit ceva de groază. Tu nu ai de unde să știi, dar carnea mea nu a fugit la timp din carnea ta. Finalul ne rămâne pe o altă viață când, într-o duminică, vom relua totul de la primul sărut.
023.850
0
dinții îmi fluturau ca o batistă albă
pe dracu’, pacea e ruda inconștientă a certitudinii exteriorității
adică
visam uneori sârmă gimpată fumegând în mațele lui
întâmplări cu morți anunțate în cărți de rugăciuni
un fel de transpirație rătăcind cu voce tare
prin toate fricile care îi sugrumă urma de ruj pe dinăuntru
piciorul meu căutând să-și ascută ghearele în prăpastia dintre coastele lui
el, câine în chip de copil sudându-și încă genele de-un miazănoapte
mutilat