ioana negoescu

A fost odată ca niciodată un cal cu totul și cu totul albastru. Acest cal credea despre el că este un cal fermecat, dar în afară de a fi albastru nu era cu nimic diferit de alți cai. Era chiar foarte

iarăși îți scriu în loc să te sărut. cuvintele mi-au înlocuit tegumentul și carnea am devenit de un lirism prea ușor și fluid scriu cu ploi și cu fluturi. sunt de modă veche. sting lumina,

Naivitatea aceasta e provocatoare. E destul să le dai un nume, ceva, un mic indiciu și ei te vor crede că exiști. Le spui orice. Le poți fi frate, iubit sau călău. Te vor crede oricum. Se vor

Dragul meu, acum îți scriu dintr-o orbire. îți scriu de teamă să nu mă trezesc. tu îmi spui să rup membranele cu unghiile să țip și să-mi vărs tot sinele aici. dar eu nu pot să mai fac toate

Cine o fi omul acesta care mă privește acum? Îi simt falangele strivite. Strigătul și-a săpat un loc imens în el. Până și ecoul îi este alb. Mă trezesc la ora patru când pe cer se ridică

prin orice poem trece câte un tramvai un tren sau măcar un metrou doar mie mi-au rămas fluturi în stomac mi-a rămas Fluturele Cap de Mort îmi simt toate organele e o percepție

Sunt la podea. Vârful cordului meu isteric bate în parchetul din lemn de cireș. Nu știu când am devenit cutia de rezonanță a sufletului meu erect. O șopârlă mică sticloasă îmi apare în vis mereu

Viața noastră s-a coagulat ca albușul unui ochi de ou. La micul dejun știrile ne amărăsc cafeaua grețoasă. Am întârziat iarăși. Se dă ora exactă. Eu mă strecor cu patul meu de fier prin subsolul

O zi perfectă arată ca o cioară așteptând pe un gard sau ca o inimă roșie din turtă dulce mușcată într-o parte ca un dirijabil pe care scrie „I love NY” sau ca doi lupi mirosindu-și unul altuia

nu mai aștept ziua mea. mă gândesc totuși să-mi scriu un poem pe care să-l țin minte când aștept. toate așteptările sunt penibile. mă mut de pe un picior pe altul număr bucățile de gresie

asta e fericirea. un loc în care te desenez așa cum vreau în care strig și dau din picioare ca într-un uter de sticlă prin care mă vezi și te văd nenăscut iubindu-mă. fericirea e bucata

hai să devenim isterici. eu îmi sparg viața ca pe un pahar gol. apoi ne întocmim singuri foaia de observație. nu ne doare nimic. vorbim despre moarte ca despre o ușă înțepenită. hai să mai

îmi pun ceasul la ora șase. sună. mă duc la weceu. beau cafeaua.mă spăl și plec. da. unde vă doare. de când nu mai veți ciclu. aha. v-a murit soțul. păcat. da, asta-i viața. nu, nu trebuia, nu

desigur, toate acestea sunt poeme iubitule. până și câinele ăsta mort în șosea e un poem cu sânge și blană. eu nu-ți pot recita pe de rost decât o parte a poemului. în cealaltă tu scrâșnești din

era doar o lecție despre tensiunea superficială. crapă și lacrimile la un moment dat. am înțeles. nimic mai simplu. împătuream clipele după dungile fustiței plisate. așteptarea ta îmi dădea

Pâine. Lapte. Ouă. Cartelă Connex. Cafea. Prezervative. Þigări. creierul tău de o consistență scandaloasă mi se rostogolește ca o ghiulea printre picioare îmi ia tibia peroneul și mersul meu de

noaptea râgâie cu damf de turtă dulce pe fața nevăzută a lunii se năpusetște îmbuibată în cameră vânturând flinta încărcată cu praf de stele proptește țeava între țâțele tale mari ca doi

mă scriu atât de ușor cu pixul pe marginea unui cotidian obscen eu îmi sunt în fiecare zi știrea de scandal eu cu mersul meu inutil pe sfoară îți primejduiesc viața și te târăsc prin mine cu o

a p a r e n ț e 8 mai 2003, ora 1:51 a.m. am păstrat aparența unei normalități. cândva asta ar fi însemnat o mare victorie personală. mă prefac că merg ascunzându-mi cu greu zborul sub aripi.