rămân resturi de părinți în noi

Ioana, este incredibil să întâlnesc într-un singur poem atâtea imagini și expresii care îmi plac foarte mult, alături de altele pe care sun tentat să le resping la fel de categoric. Așadar, încântat de:
„resturi de părinți în noi / le călcăm urmele cu roata dințată”, „suntem pe o cale de fier încins”, „cred c-o să nasc până la urmă aici pe bancheta de la clasa a doua”, „azi ești fratele meu geamăn ce-mi poartă numele ca pe un stigmat”, „retinele noastre se rup în fâșii tăioase de orbire”, „mă ridic pe vârfuri / sunt o balerină penibilă foarte obosită și gravidă”, „mamele noastre sunt doar aceste răcnete surde din aceeași cămașă de forță”, „hai să rămânem o vreme în gară să ne numărăm morții”...
...și deranjat de :
„prezentul își țăcăne clipele în ritmuri bune”, „suntem pe calea de dispariție a identităților noastre”, „câmpiile fug din ferestre cu lanuri cu tot” (clișeu supărător), „tații noștri au plâns când ne-au dat drumul acesta” (confuzie între „a da drumul cuiva undeva” și „a-ți da un drum în viață”), „acum alunecăm prin vaginul prea strâmt al sorții” (și dacă ar fi fost „mai larg” problema era rezolvată?), „și să-i scuipăm din plămâni ca pe niște oase de pește” (forțat și, se pare, din altă operă”... Sper să nu te superi. E o părere și un bun prilej de a mai vorbi despre poezie într-o zi de duminică. Sărbători fericite!

eu sunt bucuroasă că mă citești și ai găsit ceva să-ți placă. chiar mă oprisem asupra poemului tău de azi...dar voi comenta acolo. îți mulțumesc pentru urări și pentru spiritul de sărbătoare.
te mai aștept cu drag,
ioana.

p.s.1 “vaginul prea strâmt al sorții”...dacă ar fi larg l-am străbate mai ușor, nu?
p.s.2 „tații noștri au plâns când ne-au dat drumul acesta”- e deliberată construcția cu sens dublu.
p.s.3 Sărbători fericite! :)

Resturile care ne dau sens, sau ne rup de sensuri, nașterile, drumurile, ieșirile din soartă sau poate doar un amestec atât de neomogen cu nesoarta. Grăbiți să prindem \"le train de vie\", uităm că purtăm în noi toate destinațiile prin care au trecut cei ce ne-au fost părinți, și părinții părinților și așa mai departe. Misiunea de a duce cu noi rostul lor, până la pierderea identității, până la îngemănări cu cei nenăscuți, până la dorința de a omorî morții pentru a ne putea simți măcar câteva secunde vii și să ne recunoaștem aîn a fi.
Remarc versurile:

\"eu cred că rămân resturi de părinți în noi\"
\"suntem pe calea de dispariție a identităților noastre\"
\"tații noștri au plâns când ne-au dat drumul acesta\"

\"acum alunecăm prin vaginul prea strâmt al sorții.
azi ești fratele meu geamăn ce-mi poartă numele ca pe un stigmat.\"
\"mamele noastre sunt doar aceste răcnete surde din aceeași cămașă de forță\"

\"hai să rămânem o vreme în gară să ne numărăm morții\"

Micile urme de imperfect dau poemului o arhitectură de poartă a lumii fără hotar.

Ela

Ela, viața trece uneori ca un tren prin noi. nu știm unde sunt gările, îi păstrăm doar ritmul alert. la capăt ne așteaptă liniștea sau o câmpie sau un zid. nici asta nu știm. cei care ne-au dat drumul în lume nu ne-au spus. nici ei nu au știut. ne rugăm să ne recunoaștem în iubire. doar atât. să nu mai trecem srăini unul pe lângă altul...
am divagat destul. am chef de vorbă, se vede :)
vroiam doar să-ți spun mulțumesc.
cu drag,
ioana.

mie mi se pare ca atunci cand trece ceva ca un tren prin altceva se face cam mizerie... poemul tau este destul de curat. sau poate este vorba despre trenuri de jucarie?
Bun, scuipi mortii din plamani... dar cei din rinichiii pe care ii imparti cu \"iubitul\"? dar cei din ficat, pe care nu ii imparti cu nimeni... eu nu am inteles un singur lucru... unde ar fi trebuit sa fie mortii de care vorbesti daca nu in plamani?
Am impresia ca ai experienta in alegerea motivelor poetice dar pedalezi de multe ori in gol. Cred ca incerci sa stabilesti niste repere pentru discursul tau... sau poate este o obsesie de-a mea.

Alex, mă bucur mult că încerci să comunici cu textul meu. să mă anunți când vei dori să comunici și cu mine...:)

ma leg de cuvinte ca sa-mi raspunzi, iti dai seama...