ioana negoescu

trebuie să plec oriunde ca să-ți las perspectiva trecerii mele. am un bagaj imens îl trântesc pe jos în sala de aștepare cu o bufnitură nepotrivită printre călătorii transpirați amorțiți în

nici măcar nu mă cheamă ana m-am născut în zidul ăsta uitat pe granița dintre noi pe hotarul dintre toate lucrurile acestea amestecate nu țin minte ce a fost înainte de asta poate că am avut o

orașul va fi ușor nedumerit va purta mușcătura unui soare cu dinți va fi miercuri eu voi trece printr-un loc nepermis intersecția va urla cu vocea ei isterică tu mă vei aștepta în cafeneaua

eu nu fac artă, călătorule. nu fac nimic. oamenii trec prin mine și eu nu știu ce să spun. uneori spun bună ziua. alteori tușesc ușor. spun pardon. mă întind în ei ca un sânge ei continuă să

M a venit azi la mine cu un trandafir japonez într-un ghiveci îngust l-am așezat pe un pervaz și ferastra s-a dat la o parte. M a spus că e bine că nu-i este frig niciodată și că nu-i e

e important când pleci să nu spui nimic nimeni nu va bănui cât de adânc e întunericul pentru că absențele nu au nicio culoare e important când pleci să lași în urmă o liniște firească

mă ridic puțin pe vârfuri. aproape că te ating. râzi și-mi spui că e bine așa Dumnezeu împrăștie zi și noapte peste lume sămânța ta. crești în mine ca o buruiană aspră cu firave flori violet.

Între noi depărtarea devine tot mai ironică. Orizontul face tumbe spre amiază când soarele mă mușcă de obraz Mi se retează chiar și clipele astea. Nu mai am nimic. Nu mai am nici măcar

e sfâșietoare setea aceasta. dar paharul gol nu mai înseamnă nimic. mă împiedic în propria mea umbră care înghite lumina din zori. îi strig că vreau să mă astâmpăr. ea îmi strigă înapoi că nu

am noroc. am ajuns la tăcere. aici se opresc trenurile din celelalte poeme. iubitul meu e o pasăre oarbă ca un liliac. el simte vibrația întunericului care-l pândește. o sete imensă îmi

numai bancuri bune costume de baie pălării și ochelari de soare ciorapi bilete la mare la munte șlapi uv pielea miroase a feromoni citesc almanahul unei veri trecute uitat în

Așa-i că îți par mai vie acum când știi că tu mă salvezi în fiecare noapte din același coșmar? Așa-i că îți par mai frumoasă acum când știi că sunt jumătatea ta onirică ? Așa-i?

degeaba ridici puțin cerul ca să nu mă împiedic de nemărginire la plus infinit e un poet fericit. aici, noi ne roadem chitanțele cu toate indexările la zi. ne bucurăm de căldura de la calorifer

am ochi albaștri ți-am spus aș vrea în loc o orbire dar eu am ochi albaștri și nu mai am nimic altceva.

nu-mi mai ajung organele pentru a simți nici pentru a consuma lumea aceasta metabolismele îmi sunt blocate în dileme și enzime neputincioase uite cât frig uite câtă nepăsare îmi spui că