Omul

\"eu nu-l priveam niciodată în ochi
de teamă să nu înnebunesc.\"

poate că ar fi trebuit. să-l privești.

Am scris un comentariu destul de lung, dar nu s-a trimis. posibil in timp ce-l scriam m-am delogat, nu stiu. mentionam acolo ca e pentru data cand pun steluta (ca sa nu uit) si dupa asta scriu comentariul. e un text foarte bun pe care eu l-as recomanda. poezia abunda in cuvinte carora li se pot atribui conotatii simbolice, dar care nu deranjeaza. personajul din aceasta poezie nu este un simplu om, un el sau un altcineva, este Omul,acesta fiind insusi un simbol sau \"centrul lumii simbolurilor\". autoarea pare detasata, rupta de acesta, indiferenta:\"eu nu-i făceam mare lucru\" dupa care incepe sa se apropie, sa fie alaturi, sa planga impreuna noaptea, sa pazeasca intunericul si sa profite de el. vor fi nevoiti sa-si ia ramas bun fiindca dimineata va anunta o noua existenta, iar ciorile care prevestesc raul, chiar moartea amintesc ca ei sunt deja batrani. intre timp rolurile se schimba, autoarea se \"ghemuieste in el\", fiecare dintre ei fiind sicriul celuilalt. cu toate ca lucrurile se petrec intr-un cadru restrans, ei se simt liberi si fericiti:\"treceam liberi în noi înșine
eram fericiți\". trecerea aceasta dintr-unul in altul, dintr-un eu in altul se observa in versul:\"treceam liberi în noi înșine\". in final, imaginea celor doi capata conturul unui androgin format din doua parti inca unite(plang impreuna, profita de intuneric, sunt fericiti), dar pe punctul de a se separa (\"ca să ne luăm rămas bun\"). ideea aceasta mai este concretizata in ultimele versuri:\"eu nu-l priveam niciodată în ochi
de teamă să nu înnebunesc\". imaginea celor doua sexe care formeaza androginul si care nu se pot privi fata-n fata am intalnit-o in poezia \"Androginul\"( nu stiu exact daca anume asa se intituleaza) de Ana Blandiana, numai ca acolo cei doi incearca sa se rupa pentru a se putea privi. la tine ei se traiesc unul in altul. acestea sunt doar cateva reflectii la o prima lectura. sunt sigura ca poezia ascunde mai mult decat atat. mi-a placut mult.

dar nu indeajuns de ideatic pentru a se auto-justifica.

Am scris si eu o poezie cu acest titlu.
O sa o reintroduc pe site... Daca poezia ta vorbeste de dragoste, poezia mea vorbeste de Creatie... Tu ai luat doua stelute... eu mi-am dat singur o mie de stelute...
Mult succes!

Eu am venit în om și am rămas
eu nu-i făceam mare lucru
îi dădeam iubire când îi era sete
îi dădeam aripile mele când îi era foame
noaptea visam cu el
profitam de întuneric ca să ne împrietenim
dimineața storurile negre trase peste ciori ne aminteau
că suntem deja foarte înțelepți
omul meu se ghemuia în mine ca într-un bob de strugure
el îmi rostea numele contrazis
treceam liberi în noi înșine
eram fericiți

el nu mă privea niciodată în ochi
de teamă să nu mă recunoască.

*eu ii rosteam numele...

mi-a plăcut mult versiunea Aurorei. Mult de tot. Cred că e mai aproape de frecvența mea. Dar, Ioana, cu ghemuirea în sicriu mi-a amintit încă o dată de efemeritatea cărnii noastre și totodată mi-a trezit puțină tristețe.

Nu mă prăbușesc, dimpotrivă, totul crește, mă descopăr, eu, omul!
Progresez, mă cunosc, nimic nu contează cu adevărat, decât să mă cunosc pe MINE!
Și o fac, mai ales noaptea, ascunsă de ochii curioși ai lumii, eu cu mine în trupul meu în care voi muri, în care, în fiecare noapte, învăț câte puțin să mor, ca lumina, ca soarele, ca totul. Până atunci însă mă hrănesc, și mă bucur de mine așa cum sunt, așa cum nimeni nu mă știe, decât EU : „el îmi rostea numele interzis”...
Cele trei forme de existență se apropie, „mă ghemuiam în omul meu ca într-un sicriu îngust” este imaginea spiritului în trup, asta văd eu, cel ce rămâne, e veșnic, în cel ce moare.
Finalul mi-e trist, îmi arată că există ceva îl face pe om să nu se accepte așa cum este...
Negarea aceasta, refuzul, încercarea de a alunga realitatea parcă mă întoarce, și o iau de la început, și mi-e teamă că ajung din nou acolo, mă lovesc ca de un zid de ochii mei ce îmi arată cum sunt EU... Oare vreau să știu?
Da, știu... mulți dintre noi fug..
O poezie deosebită.
Cum a început comentariul meu?? Nu mă prăbușesc?? O, ba da, mă doboară tristețea din ochii mei... Mă descopăr, da! Dar îmi place ce văd?
E un zbucium aici, Ioana, plec tristă de aici...

vă mulțumesc mult pentru că ați avut răbdarea să citiți și să lăsați semn. după comentariile voastre mi-am dat seama că am reușit să dau poemului un sens multiplu, așa cum am dorit.

Ioan, am încercat, pentru o clipă, dar ceea ce am înțeles prea bine m-a sfâșiat.

Ludmila, ai intuit bine plurisimbolismul acestui text, pe care l-am vrut foarte simplu, dar axat pe mai multe sensuri. nu știu cât am reușit. mulțumesc mult pentru aprecieri.

Ela, ca de obicei mă „citești”. a vedea înseamnă a înțelege. aici, sensul este cel al revelării unui adevăr prea înalt, de nesuportat pentru muritori. îți mulțumesc...

Andu, mă bucură mult prezența ta. este static, poate pentru că nu evoluează în nici un sens. ideile nu-s prea multe și se cam rezumă la două:
1.există oameni și muieri
2.nu-i cu putință omului să-L vadă pe Dumnezeu după ființă; dacă L-ar vedea poate că ar înnebuni.
în rest e vorba despre iubire, ceea ce nu se poate auto-justifica, desigur.
mulțumesc și te mai aștept cu drag.

A.C. am căutat poemul în pagina ta. aștept să-l repostezi. ne citim.

Aurora, îți mulțumesc din suflet pentru minunatul poem de dragoste pe care l-ai lăsat aici...

Nicoleta, așa sunt eu, nu pot să uit că suntem cât suntem...:)

Lucia, există în noi veșnicia, în aceeași măsură în care suntem efemeri, ai dreptate. finalul nu este trist, ci este tocmai punctul în care iubirea devine revelație. cel puțin așa îmi doream să se înțeleagă.

Treceam liberi in noi insine, eram fericiti. Treceai intr-un om ca intr-un sicriu ingust. Normal, trecerea spre noi insine se face intr-un sicriu. O senzatie de imbatrinire brusca la vederea lui, posibil ca omul cu care imbatrinesti sa te imbatrineasca, desi nu-i faci mare lucru. Un poem care m-a impresionat, fara stelute si nebunii.
Drag,
Emil

hm, beti, acesta este sangele meu, mancati, acesta este trupul meu....
asta ar fi primul cliseu pe care incercati sa-l infloriti cu stoluri de ciori...

Aveti foarte multe idei preluate si bagate in acest poem malaxor.

Deci, din punct de vedere ideatic, poemul dumneavoastra nu prea vine cu nimic nou, chiar mi se pare plat, exprimarea poetica, in unele locuri chiar lasa de dorit.
Repetarea lui /ii dadeam/ , in acest context cioparteste esteticul poeziei.

Observ iarasi ca majoritatea cititorilor sunt usor indusi in eroare si impresioanati de poeme...facile...pe masura perceptiei lor.

Emil, a îmbătrâni lângă cineva nu e o nenorocire. unii susțin că așa arată fericirea. o fi :) îți mulțumesc că ai trecut pe aici.

D-le. Caragea, vă dau perfectă dreptate în ceea ce spuneți până la ultimul paragraf al intervenției dumneavoastră, unde nu mai pot fi de acord cu afirmația peiorativă la adresa cititorilor acestui text, oricât de facil ar fi el, cititori printre care văd că vă numărați totuși. voi da curs sfaturilor și voi înlătura în vreun fel repetarea supărătoare menționată. vă mulțumesc.

Eu cred că un poem poate fi frumos fără să fie și complicat. depinde cui te adresezi. Dacă scrii pentru critici (și asta ar fi o eroare) poți îmbîrliga cum vrei cuvintele, cu cît ești mai abscons cu atît devii mai interesant. Dar criticii de multe ori se înșeală, eu țtiu unul care a pariat (în Slast, parcă) pe mulți scriitori și aproape toți au rămas anonimi. Cred că important este să creezi o emoție cititorului mediu (cu ceva lecturi la activ adică).
Și despre poezie acum. \"stolurile NEGRE de ciori\"...dacă spui ciori, imaginea devine automat neagră, nu cred că mai trebuia accentuat. Finalul e bun, dar trebuie reformulat. Da, \"îi dădeam\" nu sună bine. Dar se poate repara ușor.

Liviu, în nici un caz nu scriu și nu voi scrie vreodată pentru critici, cu excepția cazului în care iubitul meu ar deveni critic literar:) ceea ce nu cred că se va întâmpla totuși.
varianta originală era fără ciori. voi scoate \"negre\" de acolo. îți mulțumesc mult pentru sfaturi. voi repara unde se mai poate.
ioana.

Oare cate versuri destepte trebuie azvarlite la cos
pentru a ajunge la o asemenea simplitate a spunerii ?
Poezia trebuie sa traiasca,sa fie \"vie \",sa sufere ,sa planga sau sa rada prin cel care ii da viata(viata-i)
E un poem care se va\"limpezi\"din curgerea spre cititor...felicitari

...Mă ghemuiam în omul meu ca într-un sicriu îngust...

Mai trec.

Buna,
Am citit o parte din comentarii. Mie mi se pare de o simplitate geniala; e ca un joc destinic, inevitabil, al fiecaruia cu propriul eu ... cred ca as fi trist daca ai schimba ceva :))

Ioan, Maria, Gabriel, vă mulțumesc mult pentru aprecieri. cred că voi schimba totuși câte ceva, după cum am mai spus...dar acesta nu e un motiv de întristare:)

sărbători fericite!

ioana.