smedescu ioan

ce ochi de miozotis doi avea frumoasa Clementina cu sânii ei doi potârnichii ce se roșeau ca doi ridichii când îi vedea lumina era arzoasă Clementina și când în brațele ei doi hăndrălăi își

iubito azi la premieră îmbracă rochia tristeții călătorind prin emisferă vedea-vei cum se mor poeții secundele li-s ghilotine pe eșafod e-atâta noapte ucide gâdele din tine luându-i porția

a nins undeva într-un sat la Mălini și e iarnă...

undeva într-un cartier din marginea de vest a orașului jumătate bucolic jumătate mirosind a beton și oțel brațe de macara peste crengi de copaci singuratici balansau tristețea dintr-un

Lorelay nu purta sutien oțel de toledo țâțele ei în care mulți și-au rupt dinții până-a le crește măseaua de minte măselariță sfârcurile lor galben-violet veșnic îmbumbite nedând cuiva vreo

bolnav mi-e trupul m-a învins ideea că doar durerea-i scutul lui a fi că poți să fi Icarul de o zi de te-a născut din pântecele ei Geea trăiește-ți clipa simte-o cum se zbate în pumnul tău

Ca o picătură de apă suspendată cu indiferență Între echinocțiul toamnei și-a iernii absență- Trupul tău avea forma și culorile primăverii Ignorând sensul grav al plutirii-căderii... Și-n

au deraiat din decoltee sânii și mari dezastre se anunță-n spații pornesc în cruciada lor bărbații precum în dans de-mperecheri păunii...

Iubito hai să coacem în sobă cartofi cât ești de cuminte frumoaso cu nervi excitați ia-ți papucii de casă nu mai umbla în pantofi îți voi servi și-o conservă cu aer din munții

Maestre, Io îți scriu dintrun bistrou de mâna a treia poezia și aici toate sânt releși nimic nu e nou cu toate că doar am vândut melancolia I linioară am dato unuia pe linioară o capră că

Vom duela cu săbii mari de crini Ca doi rivali care-au uitat să moară Deși-au ucis în cântece o vară Pe câmp de maci întrun oraș străin Ne vor deschide porți mari catedrale Veni-va vremea

maestre, am chemat asar-instalatorii- îmi refula sifonul de la cadă cum da tărâța peste coșul morii când măcinai tristețea din zăpadă mă chiciurau angoasele perverse -fugeam

Maestre,mă atacă melcii... Și-au luat căsuțele-n spinare Și au intrat precum berbecii În clipa mea de închinare Prin parcuri,adormind,statui S-au relevat în existență Bat în clopotniță un

iubito cicorica mea te spânzuraseși de o stea cu-nrug de mure sus pe coastă- eu te vedeam de la fereastră și-afară vântul bătea stam lângă soba cât un dig și nu știam cum să te

e goală sala de-așteptare nici trenuri nu mai trec pe-aici un aer muced de lingoare pleznește verdele-n urzici acarul moțăie alene precum pendula unui ceas ce s-a scrântit de-atâta vreme tot

Diminețile Gust amar de migdale- Beau ceai și fumez

Pasărea ia culoarea luminii în care zboară- nu te teme prietene de clipa cănd și sufletul tău va fi pasăre.

cuib de pasăre peste ramuri de copac - semn de logodnă 2 ghearele de lup pe albul zăpezilor- cireș înflorit 3 un ciob de lună pe-o buză de colină- noapte de

răzvrătită umbra crea iluzia optică a unei nașteri diurne în tiparul formelor abstracte carnea ei ca ceara se topea sub pleoapa unui ochi spânzurat de-o pendulă răstorn clepsidra

Se rătăciseră umbrele înserării prin mine și-atunci am aprins lumânări prin fiecare cotlon al trupului ale cântecului urme căutând mi-era leșioasă gura matcă de râu părăsit de ape perdeaua

Aseară,țârr...la telefon Eram gripat,mă luase valul Răspund cu-o voce de bon-ton Și,cine crezi,chiar Don Quijote Vroia să iși adape calul S-a rătăcit venind spre mine Prin niște mori de vânt

M-am indrăgostit subit ca flacăra de un chibrit și minusul de infinit că plusul are alt concept chiar in tratatele de drept dă-mi farmecul pe care-l ai de-a fi infernul unui rai pe-un

Filozofez iubito,filozofez diurn Imi umplu pipa cu tutun Și-mi pironesc privirea in tavan Aprind și butelia cu metan Să-mi fie introspecția mai caldă Decât femeia ce-a ieșit din scaldă Trăiri

Anamaria Anamaria Iubirile nu mor in amintiri cum toamnele in galbenul tăcerii Cum pasărea in zborul neizbânzii Și cum copacii-n tristele sicrie Iubirile