Poezie
În tot ce-i scris nu-i loc și pentru mine
lui Aurelian Titu Dumitrescu,pentru visurile și răzvrătirile adolescenței noastre
3 min lectură·
Mediu
undeva într-un cartier
din marginea de vest a orașului
jumătate bucolic jumătate
mirosind a beton și oțel
brațe de macara peste crengi
de copaci singuratici
balansau tristețea dintr-un balcon
în altul
până la cele mai înalte etaje...
singurătate de deșert zdrențuită
de câinii rămași fără ogradă
urlându-și deznădejdea în căutarea stăpânilor...
umbra nu mai murea în amurg
ca orice umbră de copac de piatră
sau de trandafir-
devenise perpetuă lățindu-se și
îngroșându-se și umflându-se
ca o burtă cirotică...
era vremea când
se lepădau nucile de coaja lor verde-amăruie
și sâmburii îmbrăcau cămașa de mire-
dulce-amărui era gustul aerului
pe care-l respiram prin toți porii
adolescenței noastre teribiliste
întrun oraș rarefiat
adică lipsit îndeajuns de ozon
dar plin de orgolii burghezo-proletare
cu iz intelectualist și iubiri consumate
între două ședințe de cenaclu
în sala de lectură
a unei biblioteci prăfuite...
eram tineri
chiar ai dracului de tineri
frumoși și deștepți și puternici
și plini de orgolii
asemeni tuturor provincialilor
care visează la ziua încoronării ca prinți
întro țară în care virtutea
o găsesti rătăcită doar în cărțile de istorie
și-n lacrimogenia unor povestioare de-amor...
eram tineri refuzam nonșalant ipocrizia
călărind pe străzile desfundate ale orașului
aceeași Rosinantă șchioapă și chioară
în bătăliile cu morile de vânt.
Hei Don Quijote, Sancho Pantza
n-acelaș birt din colț de stradă
rămas din vremea lui Pazvante
spre miezul nopții dă paradă
cu fanți,cu fufe,cu bacante
vin toți gagii,toți nărozii
din cartiere mărginașe
urlă prin pereți zăvozii
târfe de bordel,codoașe
pițipoance și silfide
pești de curve,bișnițari
poame dulci și aguride
și neveste ,fete mari
marțafoi și matracuce
plozi de țâță și toți durii-
șuții cu inel pe dește
și țigarea-n colțul gurii...
Ai, Don Quijote,eram tineri
doar Sancho Pantza mai bătrân
purtam chiar flori la butonieră
și eticheta de nebuni...
recitam Willon și Rembaud și Withman
punănd în degetul iubitelor de-o seară
inelul de iarbă al poetului...
o, cât de tristă și cât de frumoasă
adolescența noastră
pe care-am purtat-o ca pe o haină
prin toate anotimpurile unui an galactic...
eram tineri visând la Glorie
și la țeluri înlte
croind la planuri
cum să cucerim literatura română
și visând la vremea când reântorși
în urbea natală
ne vor primi cu trămbițe și flori
rugându-ne insistent
să ne alegem singuri locul
viitoarelor noastre statui...
era vremea când se murea frumos
și-ne -odihneam de moarte privindu-ne senini...
în tot ce-i scris,nu-i loc și pentru mine
dar,
unde sunt zăpezile de-alt\'dată ?
074460
0
imi permit neobrazarea sa afirm ca este un pastel in adevaratul sens al cuvantului.
am atatea imagini in cap, dupa ce am citit aceasa poezie.
sanatate domnule Smedescu... intr-un fel, va stiu bine.
respectele mele!
Madalin