Poezii

ce ochi de miozotis doi avea frumoasa Clementina cu sânii ei doi potârnichii ce se roșeau ca doi ridichii când îi vedea lumina era arzoasă Clementina și când în brațele ei doi hăndrălăi își

iubito azi la premieră îmbracă rochia tristeții călătorind prin emisferă vedea-vei cum se mor poeții secundele li-s ghilotine pe eșafod e-atâta noapte ucide gâdele din tine luându-i porția

a nins undeva într-un sat la Mălini și e iarnă...

undeva într-un cartier din marginea de vest a orașului jumătate bucolic jumătate mirosind a beton și oțel brațe de macara peste crengi de copaci singuratici balansau tristețea dintr-un

Lorelay nu purta sutien oțel de toledo țâțele ei în care mulți și-au rupt dinții până-a le crește măseaua de minte măselariță sfârcurile lor galben-violet veșnic îmbumbite nedând cuiva vreo

bolnav mi-e trupul m-a învins ideea că doar durerea-i scutul lui a fi că poți să fi Icarul de o zi de te-a născut din pântecele ei Geea trăiește-ți clipa simte-o cum se zbate în pumnul tău

Ca o picătură de apă suspendată cu indiferență Între echinocțiul toamnei și-a iernii absență- Trupul tău avea forma și culorile primăverii Ignorând sensul grav al plutirii-căderii... Și-n

Iubito hai să coacem în sobă cartofi cât ești de cuminte frumoaso cu nervi excitați ia-ți papucii de casă nu mai umbla în pantofi îți voi servi și-o conservă cu aer din munții

Maestre, Io îți scriu dintrun bistrou de mâna a treia poezia și aici toate sânt releși nimic nu e nou cu toate că doar am vândut melancolia I linioară am dato unuia pe linioară o capră că

Vom duela cu săbii mari de crini Ca doi rivali care-au uitat să moară Deși-au ucis în cântece o vară Pe câmp de maci întrun oraș străin Ne vor deschide porți mari catedrale Veni-va vremea

maestre, am chemat asar-instalatorii- îmi refula sifonul de la cadă cum da tărâța peste coșul morii când măcinai tristețea din zăpadă mă chiciurau angoasele perverse -fugeam

Maestre,mă atacă melcii... Și-au luat căsuțele-n spinare Și au intrat precum berbecii În clipa mea de închinare Prin parcuri,adormind,statui S-au relevat în existență Bat în clopotniță un

iubito cicorica mea te spânzuraseși de o stea cu-nrug de mure sus pe coastă- eu te vedeam de la fereastră și-afară vântul bătea stam lângă soba cât un dig și nu știam cum să te

Diminețile Gust amar de migdale- Beau ceai și fumez

Pasărea ia culoarea luminii în care zboară- nu te teme prietene de clipa cănd și sufletul tău va fi pasăre.

cuib de pasăre peste ramuri de copac - semn de logodnă 2 ghearele de lup pe albul zăpezilor- cireș înflorit 3 un ciob de lună pe-o buză de colină- noapte de

răzvrătită umbra crea iluzia optică a unei nașteri diurne în tiparul formelor abstracte carnea ei ca ceara se topea sub pleoapa unui ochi spânzurat de-o pendulă răstorn clepsidra

Se rătăciseră umbrele înserării prin mine și-atunci am aprins lumânări prin fiecare cotlon al trupului ale cântecului urme căutând mi-era leșioasă gura matcă de râu părăsit de ape perdeaua

Aseară,țârr...la telefon Eram gripat,mă luase valul Răspund cu-o voce de bon-ton Și,cine crezi,chiar Don Quijote Vroia să iși adape calul S-a rătăcit venind spre mine Prin niște mori de vânt

M-am indrăgostit subit ca flacăra de un chibrit și minusul de infinit că plusul are alt concept chiar in tratatele de drept dă-mi farmecul pe care-l ai de-a fi infernul unui rai pe-un

Filozofez iubito,filozofez diurn Imi umplu pipa cu tutun Și-mi pironesc privirea in tavan Aprind și butelia cu metan Să-mi fie introspecția mai caldă Decât femeia ce-a ieșit din scaldă Trăiri

Anamaria Anamaria Iubirile nu mor in amintiri cum toamnele in galbenul tăcerii Cum pasărea in zborul neizbânzii Și cum copacii-n tristele sicrie Iubirile

torn in frunzele copacilor clorofilă e toamnă asemeni unei săli de reanimare mi-au bandajat sufletul cu tristețe pentru-a mă feri de fericire bieți muritori ce nu vor ști vreodată că eu

Râul tăiase noaptea in două maluri de veghe pe malul drept infloriseră cireșii pe malul stâng erai tu *** Eram la marginea nopții vâslind dintr-o aripă de

și,mi-am zis purtându-mi pe brațe trupul rănit- niciodată nu-mi va fi greu să mai nasc o lacrimă

Ar mai trebui o mănă acestui trup,Doamne, care să-mi șteargă lacrima cănd cele două sunt agățate de tine

dorm semințele in fructe dorm scaunele odihnind singurătatea pe masă o lingură mai păstrează in burta ei verde o pată de grăsime și-n cameră miroase a neființă

intr-o lumină tot mai obosită a rugă se face frig și trist in catedrală și plouă prin turlele-nalte solzii de țiglă ai acoperișurilor imbracă mii de pești innotând prin sufletu-mi acvariu

sunt custodele unui muzeu de suflete o sală mare cu rafturi inalte de-a lungul și de-a latul pereților doar tavanul are guri de-aerisire prin care pătrund ziua păsări iar noaptea urme de pași

I Peste cer luna pe malul mării nisip- tu amintire II Aici umbrele Dincolo plopii in zbor- Fereastra casei III Pe masă cartea Filele ei galbene- A necitire IV Undeva vara Arde pe

Doamnă,trupul tău anume Cunoscutu-mi-s-a mie... Așa scrisu-ți-am scrisoare Și trimite-ți-o-voi ție Trupul tău ca noaptea ierbii Mai văzutu-l-am

Domnule poet V-anunțăm că primind vestea C-ar fi nins in cazarmă Batalioane de-atac dimineața Și-au pus baioneta la armă

Fără de martori la proces in sală Doar eu eram pe post de acuzat Furasem intr-o noapte cu-ndrăzneală O iarnă țărănească dintr-un sat Și am adus-o-n centru de oraș M-am

Trupul meu s-a lovit de o pasăre și cântecul ei peste rană mi-a curs de-atunci noaptea caut aripi de zbor lacrima mea e un cerc nepătruns

La moara care macină a toamnă semințele din sacii mari de humă am măcinat speranțele azi Doamnă și tâmplele ni s-au albit de brumă pe fiul nostru am schimbat o