tușesc ușor. spun pardon

eu nu fac artă, călătorule. nu fac nimic. oamenii trec prin mine și eu nu știu ce să spun. uneori spun bună ziua. alteori tușesc ușor. spun pardon. mă întind în ei ca un sânge ei continuă să existe cărunți albi tot mai mici ei continuă să existe și să mă ignore. le dau respirația mea. le dau bună ziua noapte bună adio. în fiecare zi mă ascund în călcâiul iubitului meu îi fur gările. îl las cu pieptul gol în fața unui timp mârșav pândit de goliciunea clipei următoare vulnerabilitatea lui îmi pare frumoasă. o cânt uneori. mormântul lui crește ca un furuncul. i-am permis cândva să mă locuiască un timp. veșnicia e o noțiune mincinoasă. de aceea îi spun în fiecare zi că-l iubesc. el nici nu știe de câte ori pot să mor. câteodată i se face teamă că va pleca singur atunci îl iau în brațe îl legăn îi cânt apoi îl nasc el îmi plătește întotdeauna cu viața. unele dimineți mă prind cioplind în piatra din suflet sunt doar câteva cuvinte pe care să le poți citi din tren, călătorule. sunt cuvintele care-ți lipseau pe orizontală sau pe verticală dar nu există nicio definiție pentru asta. eu nu fac altceva decât să constat decesul lumii în sângele meu și să notez data și ora plecării eu nu fac altceva decât să-ți dau bună ziua, călătorule.