I-adun în balconul deschis cu o mână de grâu.
Ochii-i numără, nu fie de deochi, e un stol mărişor.
A apărut unu nou, alb-negru şi pintenat,
Numai de l-ar ţine sănătos Dumnezău...
Porumbeii
aș vrea să mor încă odată
deasupra ta cum am murit mereu
să simt fiorul de-altădată
dar unde ești și unde-s eu
aveai suplețea de gazelă
și pleoapele îți tremurau mărunt
credeam că rătăcesc
nu-mi mai aduc aminte de răsăritul dorului ascuns pe care-l
port parcă de-o veșnicie.
revine ades, uneori la ceas de reverie, alteori în
circumstanțe ce n-au nici în mânecă nici în clin cu
cineva când eram ca tine copil mi-a zis
că dintre oameni singur poetul are sufletul
liber ca pasărea cerului şi mult timp am crezut
citeam şi căutam asemănări
Poe şi corbu Esenin şi codalbul
s-au rumenit cireșele-n hulton
de l-ai vedea e ditamai copacul
cum care tu nu știi pe țol
cînd noi ședeam cu mama mare
era atunci aproape copăcel
când ștrengărițo te-ai suit în el
să iei
noapte, cer cu lună plină,
în dormitor pe patul răvăşit
goi puşcă, asudaţi şi gâfâind
el ghiocel şi ea-i zambilă...
oftează lung, se simte stingherit.
întins, sleit stă într-o rână...
ea
dacă mi-ai cere cât pot de deștept
să găsesc o metaforă pentru viața
noastră de oameni n-aș pregeta o
clipă să-ți spun că e un fel de
alunecuș între două adâncuri
marea și-n ea cerul
se sting zăpezile murdare și
hei și
voi spune zilei viitoare
cadențe noi
sînt sigur
s-or trezi
zvîrlind tot lichiul în uitare
c-o pieliță trandafirie
ca un obraz neprihănit de prunc
voi
superbă, tânără și fiară,
cu ochi adânci sfredelitori,
mă-nnebuneai din zori în seară
și adormeam sleiți în zori.
precum un pântec de vioară
vibrai, scăldându-mă-n sudori,
superbă, tânără și
de unii-or spune că e suprarealism
am să le spun că nu, trăirea-i pură.
nu-s arivist, de ce aş fi?
pegasul zbor vrea nu strânsură...
oglinda mă priveşte câş
în ea nu-s eu, e-o altfel de
mă mai și eu, așa, din când în când
și nu că, mă-nțelegi, să treacă vremea.
că prea e cum se vede lumea,
mă mai și eu, așa, din când în când.
nu c-aș fugi, cum zici tu, de cuvânt
dar, na, sunt
eu mi-aş dori ca încă-n timpul vieţii mele
să văd că se arată omenirii dumnezeu
brăzdând văzduhul cu o rază verde
meridian după meridian
stârpind printr-o combustie spontană
tot ce-i trufaş
în mintea mea doar ești abstractă
când decupez imagini năzărite
să-ți fac un chip să-ți fur un gând
pe stânci să împletesc cuvinte
încolo naturală și cuminte
duci traiul zilelor cu sârg
soție
iau manolina uitată și-ncerc
acorduri ce ne-au făcut fericiți
anchilozate degetele au uitat
să apese pe note
mă simt mizerabil pun pana-n căluș
și-o arunc
cu toate coardele ea scoate un
stau pe-ascuțisul vieții într-o rână
și mestec pulbera stelară
cu chip de omenire-a câta oară
și scriu cu-n pix de-un leu în mână.
n-au cum cuvitele să-mi fie la-ndemână
când gândurile-mi
mai toate cu ața-ntre buci și țâțele goale.
slipul tău sutienul păreau anacronice accesorii.
părul castaniu nevopsit cu rare fire de alb
strâns într-un coc neglijent și poate alura
aceea de
deasă-i ninsoarea. din întunericul alb viscolit doar un fulg îmi cade pe pleoapă. una din vrăbii n-a zburat de pe pervaz. țopăie mai încolo așteptând să pun meiul. privirea defocalizată percepe-o
desculți prin colbul drumului de stele
puberi cu coșuri și cu vise
pe o lăută-a-nchipuirii
eu sol diez tu si bemol
alături două corzi întinse
neștiutori că-n lume-s rele
țâncăi cu aripi larg
e linişte-n aer, amurgul e blând,
o revărsare de tihnă coboară
uşoară ca o maramă de borangic,
ca un chicotit ruşinat de fecioară
pe fire şi gând...
întind un deget părelnic s-ating
coaptele
ajuns nu ştiu cât de aproape de gura de vărsare
în marea cea mare-a tăcerii
în delta cu nuferi şi mâl mă privesc
în ochiul de apă ajuns captiv între plauri...
un tip uzat ca o statuie a lui
plimb ochii pe zarea-n amurg
trudită şi blândă e zarea
şi nu ştiu de ce în minte
pământul îmi pare că-i mama
tăcută şi tristă pe banca din poartă
cu mâimile-n poale
e-o linişte mare-n
nu știu dacă v-am spus
dar în vis
de copil
pot zbura
și ce-i frumos
că în vis
știu că visez
și-mi dirijez
saltul
plutirea
totuși de ce mereu zborul
începe într-o livadă de meri și caiși
văzându-și mărarul crescând în chiloți,
cu mândrie se uită-n oglindă la muguri de țâțe
și-și despletește părul din gâțe,
văzându-și mărarul crescând în chiloți.
visează la ochii bărbaților
La cer s-a înălțat Cuvântul
Și vorbele-au înlocuit Preasfântul.
Mai e pe lume Adevăr?
Orfan de el e azi pământul,
Atât: minciuni, trufii și impostură...
Prin creiere ne bate vântul.
De