Ioan Postolache-Doljești

I-adun în balconul deschis cu o mână de grâu. Ochii-i numără, nu fie de deochi, e un stol mărişor. A apărut unu nou, alb-negru şi pintenat, Numai de l-ar ţine sănătos Dumnezău... Porumbeii

nu-mi mai aduc aminte de răsăritul dorului ascuns pe care-l port parcă de-o veșnicie. revine ades, uneori la ceas de reverie, alteori în circumstanțe ce n-au nici în mânecă nici în clin cu

cineva când eram ca tine copil mi-a zis că dintre oameni singur poetul are sufletul liber ca pasărea cerului şi mult timp am crezut citeam şi căutam asemănări Poe şi corbu Esenin şi codalbul

s-au rumenit cireșele-n hulton de l-ai vedea e ditamai copacul cum care tu nu știi pe țol cînd noi ședeam cu mama mare era atunci aproape copăcel când ștrengărițo te-ai suit în el să iei

noapte, cer cu lună plină, în dormitor pe patul răvăşit goi puşcă, asudaţi şi gâfâind el ghiocel şi ea-i zambilă... oftează lung, se simte stingherit. întins, sleit stă într-o rână... ea

dacă mi-ai cere cât pot de deștept să găsesc o metaforă pentru viața noastră de oameni n-aș pregeta o clipă să-ți spun că e un fel de alunecuș între două adâncuri marea și-n ea cerul

de unii-or spune că e suprarealism am să le spun că nu, trăirea-i pură. nu-s arivist, de ce aş fi? pegasul zbor vrea nu strânsură... oglinda mă priveşte câş în ea nu-s eu, e-o altfel de

mă mai și eu, așa, din când în când și nu că, mă-nțelegi, să treacă vremea. că prea e cum se vede lumea, mă mai și eu, așa, din când în când. nu c-aș fugi, cum zici tu, de cuvânt dar, na, sunt

eu mi-aş dori ca încă-n timpul vieţii mele să văd că se arată omenirii dumnezeu brăzdând văzduhul cu o rază verde meridian după meridian stârpind printr-o combustie spontană tot ce-i trufaş

în mintea mea doar ești abstractă când decupez imagini năzărite să-ți fac un chip să-ți fur un gând pe stânci să împletesc cuvinte încolo naturală și cuminte duci traiul zilelor cu sârg soție

iau manolina uitată și-ncerc acorduri ce ne-au făcut fericiți anchilozate degetele au uitat să apese pe note mă simt mizerabil pun pana-n căluș și-o arunc cu toate coardele ea scoate un

mai toate cu ața-ntre buci și țâțele goale. slipul tău sutienul păreau anacronice accesorii. părul castaniu nevopsit cu rare fire de alb strâns într-un coc neglijent și poate alura aceea de

e linişte-n aer, amurgul e blând, o revărsare de tihnă coboară uşoară ca o maramă de borangic, ca un chicotit ruşinat de fecioară pe fire şi gând... întind un deget părelnic s-ating coaptele

ajuns nu ştiu cât de aproape de gura de vărsare în marea cea mare-a tăcerii în delta cu nuferi şi mâl mă privesc în ochiul de apă ajuns captiv între plauri... un tip uzat ca o statuie a lui

plimb ochii pe zarea-n amurg trudită şi blândă e zarea şi nu ştiu de ce în minte pământul îmi pare că-i mama tăcută şi tristă pe banca din poartă cu mâimile-n poale e-o linişte mare-n

nu știu dacă v-am spus dar în vis de copil pot zbura și ce-i frumos că în vis știu că visez și-mi dirijez saltul plutirea totuși de ce mereu zborul începe într-o livadă de meri și caiși

văzându-și mărarul crescând în chiloți, cu mândrie se uită-n oglindă la muguri de țâțe și-și despletește părul din gâțe, văzându-și mărarul crescând în chiloți. visează la ochii bărbaților