Ioan Postolache-Doljești

pe tot ecranul curge-o cascadă mă miră culoarea roșie poate îmi zic e o imagine luată din vena cavă dar nu imaginea se tot micșorează și apa cascadei e păr răvășit pe umeri înguști de

din drag mă las despuiat de cuvinte tăcerile tale cu unghii crescute ca ghiare oricând să le smulgă cu ele facă ce-o vrea la telal să le vândă la gunoi să le-arunce sau să le dea foc din

îi cer creierului ajută-mă vine 30 decembrie să facem o odă un imn pentru țară care țară tânpitule care țară că v-ați bătut joc de ea... v-ați repezit ca proștii la gogoșile

inimă tu azi mă simt năclăit de-un sictir ca o bucată de carton mânjită cu clei uitată într-o boxă de subsol plină de goange și șoareci morți și vreau să mă simt bine dă-mi un semn de

copilo de două ori ai deschis gura rujată ostentativ mimând statutul de vampă de care un dram n-ai habar vorbind despre moarte clocotesc promisiunile vieții în tine de miracolul ce ți se

frontul de gânduri polare ce te-a cuprins determină o severă scădere-a temperaturii ceața deasă obturează orizontul vederii pe suflet polei pericol major de fracturi pentru vis... și eu ironie

m-ai lăsat să-ți scot ochelarii femeie cu dor de floare albastră cât ești de frumoasă întrebătoare mă cată-o sprinceană cine ți-a sculptat atât de măiestru semiprofilul desăvârșit plagiator

tânără impozantă frumoasă și gravă tânjea Ixion cu gândul mai ales că aflase cum că îmbrățișările ei furtuni trezesc în tot universul dar de irascibilitatea și răzbunarea ei se ferea... știa

din boarfe tăiate fâșii țesute-n războiul răbdării silnic mă las culcat pe țolul întins... a fost culcuș pentru câini pe el a murit Mușa trăgând cu dinții din ea puiul fătat prematur bocancul

oare chiar mă prefac că exist știu doar că vibrații venind din toate părțile s-au ciocnit cap în cap și amețite de drum și impact s-au materializat într-un ceva la fel de amețit și ciudat

ia uite mă bagi în sevraj... specific femeii surprinsă în neputințile ei îți muști buza în încleștare de dinți până la sânge și-n gând mă înjuri ca la ușa cortului dar sufletul tău ca de-a

cu ce sunt vinovat dacă fac din cuvintele tale fuștei la scara pe care mă sui și-o trag după mine ca nimeni să nu mă vadă cum acolo sus sprijinit de hornul cu fum scrutez depărtările ninse

strâng urletu-n mână se sufocă și izbucnește în râs mă sperie deschid palma și-o scutur rămâne lipit de unde atâtea culori fără atingeri pe degete oare... mă-mbrac de crezi că nuditatea e

greu de cap dar în sfârșit ți-ai dat seama că anotimpurile sunt toate femei primăvara fata cu flori împletite în gâțe ca ceaiul de tei cu ochi de cerneală furată din cer toată în muguri

pe dealul morii era cea mai adâncă fântână în ea unii spuneau că sunt ascunse odoare de preț alții că-n noaptea de sânzâiene ies iele cu trupuri de fum ba că din ea s-a văzut fulgerând spre

aseară ascuns în plușul prosopului de baie îți urmăream mâinile trecând peste fruntea largă și părul întins. cu ochii închiși cu fața în sus te lăsai biciuită de apa fierbinte să-ți

între meridianele noastre lumea nu știe că e o tirolină de vis pe care în hamuri de dor lunecăm uneori seara să ne întâlnim în prelungirea luminii crepusculare. ochi curioși cred că roșul

nu sunt viteazul care să doarmă noaptea în cimitir de-aceea mă precipit s-aprind becul când merg la subsol. visez la zbor dar în avion simt ghemuri de noduri în gât când mă sui. nu-s claustrofob

îmi pare poate mă-nșel dar ața mă trage să cred că e vorba de noi pe ecranul depărtărilor două franje tu scăldată-n lumina visării întunecat eu în veșmântul tăcerii între noi închipuite cuvinte

de ce din nou teroare când oare la cârmele lumii vor ajunge și oameni cu creier luminat de ideea dumnezeiască-a iubirii prin ascuțimea minții s-a ajuns la uriașe deschideri de porți premize ca

păienjeniș de cărări ca-ntr-o pădure în creier urme de pași făcuți de oameni dihănii de azi și de ieri... azi îmi voi purta iar printre semeni pădurea cu ciute schiloade și râși betejiți de

când arse de vii sunt vlăstare ale neamului tău și se deschide cu jale pământul să-nchidă în el vieți netrăite când atâtea suflete se zbat între viață și moarte în chinuri cumplite când cele mai

ascult în surdină o fugă de Bach de pe o placă de vinilin la patefonul bătrân cu gândul la tata și-l văd ca acum la 92 de ani orb pe băncuța din fața casei în brațe c-un pui alintându-l cu

te urmăresc... din depărtarea fără de iarnă a lumii trimiți pete mișcătoare de lumini ca într-un joc cu oglinda în care mă străduiesc să-ți citesc secunda trăirii și te văd... mult spus te văd