Ioan Postolache-Doljești

alergam, râdeai, îmi spuneai: acum sunt ușoară, îmi vine să zbor... ................ unde-ai zburat? ești la fel de ușoară? dor îți mai este de noi? dor amintirile... dor?

plecările-n gând sunt distanțe pe care le punem între natura terestră și cea cerească din noi să se instaleze vidul în care plutesc fără masă mâhnirile clipei e ger resimțit ca privirile unei

mă cheamă cuvântul în zori duc degetul la gură să tacă și mai sus să vadă că de-abia e geana pe geană strâng ochii degeaba sub pleoapă dă năvală o lacrimă s-a rupt apa cuvântul vrea să

o mare e uneori fântâna din noi și marea-i adesea un ochi de fântână cu zâmbet de spumă ne prindem de țărm și ochiul tremură-n hulă corabia plutește-n derivă pe cer cu pânzele rupte-n

...glezne de gând acrite la cote înalte în mâlul stelar și strigăte mute învelite aproape brutal în cuvinte cumințenia clipei își ascunde după pretinse beții clătinarea marea și zare-s

ți-ai dat vreodată întâlnire la Ceasul rău ai mâncat prăjitură la Lido la motocros ai fost pe Răcădău dar la Noua pe lac te-ai plimbat vreodată cu barca sus în capătul Republicii la Cerbul ai

ca într-o vărsare abundentă a fierii simți amarul vâscos al dezamăgirilor umplându-te cernit sufletul zi de zi asistă la agonia și moartea speranțelor și crește mânia neputințelor oportuniști

e-atâta bucurie în faptul acesta real încât renunț deseori la gând la cuvinte și complet relaxat mă las legănat în plutirea beatitudinii e cea mai frumoasă și înaltă trăire de care nu are parte

mulțumesc de urări dar ce-aveți cu mine mă de toți vreți să fiu sfânt când încă la greu pot să mai cad în păcat cum ce fac dar ce poate face un ion când sticla-i catod și paharu-i anod decât

Recunoaște c-am fost o vreme doi ochi sub aceeași frunte a vieții, și-atât. În mine tu ai văzut cerul cu toate minunile lui și-am fost măgulită. În verde-căpruiului tău vedeam ierburile

imagini cu tine dormind ca un sâmbur de mango în fructul cărnos aromat... imagini cu mine privindu-l cu poftă și teamă să nu-mi rup dinții în invelișul lemnos ce-ascunde plantula crescută în

ninge viscolit ca o mânie criminală cu fiecare rafală am sentimentul ciudat că afară-n ferești bate gândul meu cald plecat către tine în toamnă neprimit alungat acum înghețat vrea să se-ntoarcă

pe coasta de deal în vechea pășune săracă vălurită acum de omăt măceșul sălbatic solitară tufă de ghimpi arată vederii arse de ger bobițele roșii tari și cărnoase fructe-ale verii singuratic

l-am întrebat ce are de gând m-a privit lung sunt una cu tine doar că n-am trup de mine toți fug văzându-mă povară așa că sunt nevoit să mă prefac în simțire în voi să m-ascund eu nu te alung

încep ziua de-ajun cu gândul la voi celule psihotonice ce faceți din site o baterie mentală la care mă conectez zi de zi râșniță veche să-mi încarc acumulatorul nimicul vieții să-l macin sufletul

de ce zâmbetul tău deseori îmi pare-o migdală amară doamne a câta oară îmi pare așa spune-mi ceva orice numa spune-mi de ce taci ca piatra ponce nevrând să-și amintească vulcanul maluri de

mai... sau poate numai o țâră scrântit văd iarna asta fără zăpadă ca pe-o oglindă de suflet pălit într-o doagă de-o dragoste zurlie dar caldă și-mi zic ce tu nu exiști dacă-mi spui că iarnă la

poate mai mult ca oriunde poate mai mult ca oricând aici e tot anul Crăciunul bărbați ori femei tineri bătrâni totuna Mării născători de cuvânt în iesle de tâmplă adevărată magie cuvântu-n

copilul de-am fost așteaptă-o minune îl ajut să deschidă ușa sufrageriei îi dau telecomanda apasă copile bradul se-mbracă-n lumini pâlpâind în ritmul muzicii unui colind șiroind peste globuri

ba nu nu-mi spune nimic sunt mulțumit că exiști și fericit că mi-i gândul la tine nu nu nu de-o mie de ori te rog nu spune nimic mi-i teamă lasă-mi visul spre tine să facă ce-o vrea măcar o

mi-aș fi dorit o iubire fertilă cu de trei ori gemănări măcar venind avalanșă să mă rup în bucăți pentru ei să uit că lumea e egoistă și lașă mi-aș fi dorit să-mi pot pune tâmpla fierbinte pe

Cu fața în pernă îndesată adânc strigă, din toate puterile ei,cu ecou, să-i fie auzit zbuciumul până la margini de gând. Ghemuită în pat, genunchi pe genunchi, își vedea viața ca pe un copac

dau clic pe "ce-a fost" și-mi văd pânza prăfuită zdențuită de vânt cu resturi de efemeride uscate iubirile mele pe "ce va fi" n-am timp să mă uit soarele-i în toaca-nserării mă grăbesc

o poezie două de-a pururea femeie oricine o scrie și toate femeile lumii tânjesc să fie remarcate adulate iubite divinizate chiar să stârnească invidii de ce nu să intre în gândul oricui de el