Ioan Postolache-Doljești

de-o veșnicie parcă-i semaforul pe roșu din căldura din șale provocată de contracțiile aiurite ale mușchilor în evitarea căderii simte doi muguri de durere ce cresc șiroind prin balamale de

sunt mărul pădureț din livadă în al zecelea an de rod. merele mele sunt astrigente, pungesc guri,ștrepezesc dinții de lapte, nici viermii pulpa merelor mele n-o rod. au fost ochi de la bun

în aștrnut mă simt fără corp. am visat ceva plăcut și-mi ziceam... luna plină din geam mi-a furat visul. nu mă mișc. starea de imponderabilitate îmi unge clipa cu unt și dulceață de nuci. cu

draga mea, dacă se poate să te-ntreb să nu te supăr, tu cum ai dormit as-noapte, tot pe dreapta, pe o parte? că eu ne-am visat pe-un plaur înconjurați de flori de nufăr. tu-mi spuneai cu glas

somnu-i rămas undeva în urmă înzăpezită geroasă noaptea e albă privesc chenarul ferestrei din pat și aștept aștept și aștept îl invidiez pe dumnezeu încă doarme pendula bate-n perete ca inima-n

ți-a dat viața cu șutul în cur și-ai căzut cu botu-n țărână? simți glodu-n măsele cu gustul de sânge sărat, care-i problema? ridică-te, spală-te pe moacă și dinți, tamponează-ți cu spirt buzele

Marea cuvintelor era în travaliu Iarna o răcorea cu atingeri de fulgi Haosul devenise o ruptă placentă Anul se năștea geamăn cu tine Inima lui și a ta în bătăi erau una Eoni împrăștiați din

am visat un nufăr alb rătăcit printre peturi mă minunam cum de sunt iarăși copil la mijloc de decembrie cu undița primită cadou de la tata venit să prindă peștișorul de aur dintr-o frumoasă

dumnezău să-l ierte, zic asta cu suflet tihnit. sunt copilul republicii făcut după ce tata s-a pupat cu moartea pe gură la Sevastopol rănit în numele slăvitului rege, sărăntocul, de care

eu chiar am crezut în dragostea lumii și-am fost fericit că m-am născut om s-o cunosc și-am iubit-o de-o vreme chipul ei e o mască stranie o privesc în ochiul stâng întuneric în cel drept un

ce naiba-ți veni? nu vezi cât sunt de blajin în halat cu fesul tras pe urechea stângă privind pe geam cum ninge bălana? ce, doamne iartă-mă, îmi spui că-i o curvă, când eu o văd, cu apa ei

mama, dumnezeu să-i odihnească sufletul, era o femeie frumoasă. într-o amintire o văd suflecată, până la jumătatea pulpelor, cu picioarele-n lut, cu burta la gură, călcând hoaspa și paiele, cu

câine de circ dat cu toate alifiile hârșit în arenele vieții face sluj și aport la comandă aduce cafeaua la pat în vicleșuguri bine dresat încă-n puteri să nu cadă când ridică

nu mai cultivi nu mai culegi nici nu mai vinzi eu nu știu dacă prețul te-a determinat sau creditorul te-a executat silit luându-ți livada te doare știu că te doare măcar să le văd îți zici

ca să vezi nici nu mi s-a dat mâna anul să-l scriu și uite-l cum pa îmi face cu mâna băi ăsta îi zic tu n-ai auzit de ăla cu limba scoasă care a pus fericirea în ecuație și tot printr-o ecuație

viața mea cum a fost? o puțulică în rai la-nceput apoi codană pe plai pe cap purtând zi și noapte coroniță de vise ajunsă femeie regulată de toți părea nimfomană dar eu o cunosc de dorul

frunze-n vârtej amintirile vântul mă duce cu ele la tine dumitrițele oftează-n nectare mai mult de răcoare simt frigul și nu e de afară o știu din tine vine ferecată de pământ în mucegăitul

poate că sunt un nesimțit de mă trezesc după... sculare și-s moale tot doar într-un loc prea tare poate că sunt un nesimțit ceva se-ntâmplă sunt uimit e-adevărat sau mi se pare de mă trezesc

să mă prefac în vârcolac aș vrea să pot mușca din luna asta plină aminte să nu-mi mai aducă de nopțile rămase mult în urmă cu noi purtând "veșmânt" primordial îmbrățișați și asudați de

dintotdeauna-au fost "băieți deștepți" mereu se măsluiește adevărul interesați au schimbat scorul dintotdeauna-au fost "băieți deștepți" șarmanți și mitomani în găști independenți răstălmăcind

stăm față-n față eu cu mine cel care cred că e și cel ce sunt el ca din cer aerian eu greu pământ stăm față-n față eu cu mine ne pândărim și nu-i a bine prea plin de el eu gol până-n

ce poate fi mai înduioșător mi-am zis văzând acuma câteva minute o babă crăcănată ruptă de cifoză și un moșneag șchiop de-un picior și cu-alte semne de artroză întârziați spre cuib sub clar

a fi sau a nu fi în noi e-n fiecare clipă e-n fiecare zi existența-i de fapt o căsnicie a vieții cu moartea de care sălbăticiți de doruri și vise n-avem habar sau neglijăm de-a o ști dar vine

mă răsfoiesc în fiecare zi m-arunc pe raft în fiecare noapte sunt manuscrise și nu carte mă răsfoiesc în fiecare zi îmi zic ești totdeauna cât poți fi departele îl poți avea aproape m-arunc