Ioan Postolache-Doljești

nu-mi mai aduc aminte de răsăritul dorului ascuns pe care-l port parcă de-o veșnicie. revine ades, uneori la ceas de reverie, alteori în circumstanțe ce n-au nici în mânecă nici în clin cu

Și se făcea... și eu eram uimit... București, sala mare a palatului. O coadă imensă de oameni de toate vârstele, flancată de jandarmi. Primisem un imeil lapidar: "veniți pe 26 oct. la sala

recunosc mă-nvățasem cu tine chiar dacă de chipul tău habar nu aveam ba de multe ori și ideea-ți furam recunosc mă-nvățasem cu tine versul tău agheasmă era pentru mine ochii dimineții cu ea îi

e-atât de-ntuneric încât dumnezeul din mine se simte prizonier într-un batiscaf fără lumini rătăcind în adânc de gropi mariene îl strig nu-mi răspunde tace și plânge ca un prunc

asta e și n-ai ce-i face, că nu vrei, ori că îți place, inima-i cățea-n călduri: lacomă, cu mii de guri ea înnoadă și desface, mușcă sau vicleană tace, da ori nu punând capace la

văzându-și mărarul crescând în chiloți, cu mândrie se uită-n oglindă la muguri de țâțe și-și despletește părul din gâțe, văzându-și mărarul crescând în chiloți. visează la ochii bărbaților

când unele și altele ale vieții se strâng nor de furtună întunecând și ploând peste suflet îmbrac treningul albastru spălăcit încalț tenișii demodați și fug nu de nebun cum poate unii cred

februarie 2009 am fost și-am văzut în hăul mormântului deschis pentru mama, acolo jos, în adânc, pământul surpat atât cât să-ți dezgolească scândura sicriului tău, tată, de parcă l-ai fi dat tu

să nu te duci astăzi la mal de mare tu pescărușul meu rănit mai rabdă-un pic înghemuit aripa frântă-i grea de-atâta sare a lacrimilor plânse-n gând gemând se sparg de țărmuri valuri

ardem subatomic ardem cerebral în tăceri depline ori bătând cu gura uneori de-a surda depășind măsura ardem subatomic ardem cerebral vălătuci de patimi când se-aprind vernal facem ca toți

de sub brumă-am luat un lujer de trandafir cu boboc galben și-am spus că ești tu din frigul de-afară l-am adus lângă mine în casă într-o anforă mică l-am pus și i-am spus pentru

plouă-a sictir. pe dimineața asta ca un gard nou din șipci de gânduri și vise, dumnezeu îmi pare un câine vagabond ce se pișă. nu arunc cu pietre în el ci tai o felie de suflet și i-o arunc din

de-o săptămână n-am mai fost acasă deshidratate florile suspină le ud c-un sentiment de vină de-o săptămână n-am mai fost acasă oglinda-mi pare mânioasă e-o vietate-n apa ei

jucată la ruleta vieții o șansă bătrânețea este venind furiș și fără veste jucată-i la ruleta vieții cum seara e opusul dimineții făcând din ziuă o poveste o șansă bătrânețea este jucată la

ceața asta e prima din toamna de-acum. din mine, din lume, din zori ori din închipuire? nu știu. ascunde ochilor jurul cu toate minunile lui, dar poate că e doar în ochii mei pe care îi șterg cu

urcând cărări pe curmeziș descânt dalacul urmelor fugare bag câte-un ac în lumânare urcând cărări pe curmeziș ca-ntr-o-nțărcare pe furiș adăst la cugetări gregare descânt dalacul urmelor

pădurea târgului frumos e-ascunsă pudic de-a ta palmă și stai așa în pielea goală frumoasă și cu ochii-n jos de jos în sus de sus în jos eu te privesc ca prima oară e-ascunsă pudic de-a ta

că sunt portaluri către alte lumi eu pot să cred dar mă-ndoiesc de frica morții gânduri se urzesc că sunt portaluri către alte lumi trăind secunda de-azi pe mîini în omenesc banal firesc eu

sărutul tău fugar de-aseară așa timid și vinovat o cruce-a fost de închinat sărutul tău fugar de-aseară părea că mi se-ntâmplă prima oară mi-a provocat un puls accelerat așa timid și

urcăm și coborâm pe clipe cuvintele ni-s pioleți și funii ochii mirați ne zic nebunii urcăm și cobărâm pe clipe lăsăm în noi tăceri să se-nfiripe și-s înțelese doar de unii cuvintele ni-s

ție ți-aș da o stea doar că exiști dar n-am decât stelele-n cer și cele verzi de mânie de mine că încă mai cer existenței un dram de iubire...

tună de tremură pereții de fulgere e bolta sfârtecată și nu mai sunt ca altădată tună de tremură pereții îmi fug din minte toți poeții cuțitu lung și-ngust ascuns e-n vată de fulgere e bolta

greșesc au ba nu știu dar când citesc uit de toate și timpul e numai prezent autoru-i cu mine cuvintul scris se preface-n imagini și noi trăim și vorbim... așa te-am citit și doamne cât îmi e

să arză-n flacără de verb cel ce iubește și mai speră, cum arde-n boltă sfânta sferă să arză-n flacără de verb. din zi în zi tot mai acerb, cuvântu-n dor când și-l transferă, cel ce iubește