autumnală

plouă-a sictir. pe dimineața asta ca un gard nou din șipci de gânduri și vise, dumnezeu îmi pare un câine vagabond ce se pișă. nu arunc cu pietre în el ci tai o felie de suflet și i-o arunc din cerdacul existenței: ia, mă, și mănâncă. să vii și mâine... între noi e-o chimie a singurătății corozivă și grea. ne întrebăm de ce glasurile dragi au muțit, de ce chipurile dragi de noi se ascund, de ce, ce atingem cu gândul se ofilește și moare, unde-i urechea, unde e gura, unde-i iubirea de semeni?... hăpăie felia și pleacă domol. era falnic cândva, câine de pază. oamenii au renunțat la case și curți, și-au înghesuit viețile între betoane și l-au lăsat de izbeliște. aruncă în el cu înjurături și blesteme. oare de-aceea, floacele blănii în năpârlire sunt pline de scai și corneți? plouă-a sictir în toamna asta căuie... mă duce gândul la țară. boasca din struguri nu fierbe, vinul e must, mai am de cules la porumb și mere din mere-a culege și-n hardughia asta de apartament sunt singur și-i frig și-aș vrea să dau drumul centralei dar se umflă factura... îmi pun un pled pe umeri și-n gând recit poezii estivale din poeți care-au fost, care sunt și simt cum agale cuvinte calde vin și se cer rânduite pe buze ca un sărut și mă mint: doamne ce caldă e viața ce bine mă simt câte suflete pereche am pe pământ doamne ce caldă e viața îmi surâde atât de frumos dimineața o aripă de șoim parcă sunt ce bine mă simt doamne ce caldă e viața eliberat de griji și necazuri hăpăi din tine-o felie de soare totu-i OK nu fac nazuri parcă aș fi sub un duș de lumină nimic nu mă doare mi-i viața deplină...