Ioan Postolache-Doljești

de-ar fi fereastra cât de cât crăpată să văd măcar mijind c-un ochi ce-ascunde timpul care vine aș evita capcanele de orb dar ea-i zidită și cu sticla mată ades trântesc cu gându-n ea s-o

Sui în urma lui ăl bătrân pe scara pusă în gura podului șurii și-mi vine să râd stiind că el nu mă vede pentru că eu încă nu sunt născut. Pentru mine-i ușor, așa, fără trup pot fi oriunde. Ce-ar

stăteai, așa, nepăsătoare pe chip cu o lumină rece, nu-ți mai păsa că timpul trece, stăteai, așa, nepăsătoare. la cap îți pâlpâia o lumânare, bătea pendula ora zece, pe chip cu o lumină

să fie oare ceva scrântit în creierul meu de-ți calc mormântu-n picioare plivind și prășind trandafirii tăi de pe piept cu tine în gând râzătoare spunându-mi nu te sfii Ioane că doar mi-ai stat o

simți imperios că te cheamă cuvântul să-l spui? privește-l bine poate fi o șopârlă odată scăpat se face varan cu bale-otrăvite venindu-ți pe urmă o știi la naiba și-ar trebui să faci din

în fiecare dimineață (cred că deja e dependență) deschid fereastra să văd ce gândești ce mai spui ce visezi și aș vrea... dar pe pervaz frica mea e un mâț fără ochi care plânge îi dau cu pipeta

în april mi-a cântat cucu în spate n-am avut mărunțiș să arunc înspre el acum nu-l mai aud cireșele-s coapte hoarda de grauri pe jos aruncă cercei tot în april în cuibul lipit de grinda din

cu norii grei răsfrânți în ea era atât de tristă marea mugea ca o colosală dihanie în somn de coșmar era prea devreme la ceasul acela din zori să mai fie cineva pe faleză venisem doar s-o

îmi face cafeaua și-ar trebui să mă bucur mi-o îndulcește cu caramel și-mi zâmbește cu rujul proaspăt întins dar nu mai e cum a fost exuberantă frumoasă și caldă îmi pare băbită și rece... eu

în holograma Totului poetu-i nestemata în lumea non-locală a fire-i întregul se reflectă eternul infinitul divinul și profanul viața și moartea-s Una și tot secretul bine ascuns e-n

Soare în mii de mici cruci de petale Amirosind a miere și fân proaspăt cosit Nuntire de mit horire de fete Zâne în rit Iarbă de drag Esompant de durere Nimicire de cancere psoriazis

și doar ți-am spus că tâmpla e-o sală de nașteri și ideea-i gravida-n travaliu că poetul e doctorul mamoș că pruncul născut e plin de mizerii și că poezia e pruncul și ți-am mai spus lumii să

noaptea scurtă s-a vrut să nu mai fie deloc simți salteaua fierbinte o lași în plata domnului deschizi larg fereastra bustul gol să ți-l îmbrățișeze răcorile întunericului ce ai te întreb și dai

chiar sub coșul centralei în scobitura de scârț din câteva bețe și-au făcut cuib guguștiucii pe rând clocesc ouăle parcă-s tâmplele mele clocitoare de gânduri pui vor ieși și-i vor crește din

leg zilele cu mici noduri de somn nestrânse prea tare cu fundă în zori dezlegarea să-mi fie ușoară sunt om și aș vrea... dar animalul își cere obolul de timp și i-l dau să-și golească colonul

ți se pare că pe sufletul tău își aruncă întreaga lume gunoiul că pestilențiale mirosuri îl sufocă și el se zbate să fugă alunecând pe peturi cu mâzgă se taie în cioburi sângeră și nu-i rămâne

fiecare zi e o filă de viață cu somnul nopții o-ntoarcem nașterea și moartea sunt cele două coperte viața e-o carte și fiecare o scrie cum poate insomniac o răsfoiesc pe a mea uneori toate dar

e tihnă-n revărsarea de lumină mă spală roua cu răcoare se coc cireșele la soare e tihnă-n revărsarea de lumină de taină lumea-i toată plină și tâmpla mi-i neștiutoare mă spală roua cu

"Max, băite", sau "domnule Max", cum să-ți spun? e o absurdă dilemă, timpul e unul, ieri mâine și-acum, doar viețile noastre-l prefac în fărâme. nu-i un paradox faptul că eu cel de azi, față

adevăratul eu sunt în starea somati iar cel ce-l vezi tu e doar un duh poate că nici tu nu ești tu ci tot un duh din văzduh priponit de o ansă de timp din răstimp în răstimp dai peste

curiozitatea amice e-un drog dă dependență reacții adverse pe creier păianjen ce plasa și-o țese curiozitatea amice e-un drog pretutindeni o simți ca un smog chemări de coapse lacome de

la mine-n cap cuvintele-s imagini se derulează-un film când te citesc oricât de derapaje-aș vrea să mă feresc la mine-n cap cuvintele-s imagini e mult gunoi încerc să-l las pe margini curatul

cu sau fără compasiune priviți, jalnic bătrânii par bieți boschetari rătăciți în parcul vieții și-al lumii. zi-noapte,zi-noapte, mereu și mereu, lipita cămașă de timp de pe trupuri cum niba să