ioan albu

Caravane cu legume second hand Portocale vopsite cu spray Ai zice că ne hrănim cu grafitti Că devorăm la propriu arta Și totuși arta noastră e arta de a crăpa de foame De a avea dinți

Iarna – la ferastra murdărită în dezgheț - singur în mansarda otrăvită muzica invadează totul prin pereți frânturi de-o armonie ipocrită un minutar un secundar și fără nici o scuză gemi -

nu beau un amic mă așteaptă prea departe prea târziu într-o casă prea străină eu aud voci pe hol din odaia cu pereți capitonați oamenii stau în cutii și simetria mă învăluie

treceam pe poteca îngustă când mi-am simțit pupilele fremătând și deschizându-se ca niste crevase în întunericul de mătase mi-am făcut imediat un scut dintr-o foaie și am plecat tupilat la

cred dintr-odată că după o să fie ca în vremea lui Ceaușescu când se lua lumina numai la vreme de noapte o să ni se ia moartea numai la vreme de viață și o să avem de toate numai când nu ne

toate bisericile sunt din carton cresc mucegaiuri pe turle burate și crucile cu brațele descărnate scârțâie șubrede, monoton plouă în bisericile astea ca în câmp stăm cu picioarele în apa

poetlui ioan albu îi vine din când în când să-și bage pulele în toate pentru că vrea să se lase de fumat să-și găsească o chirie mai ieftină să iasă odată din mizerie dar cu toate acestea el

atât de adânc crește trecutul din mine că fiecare clipă ce trece mă lasă cu un strop de sânge mai sărac în vene și nu pot închide această rană am să mor, știu sigur că o să mor de această

În propria încercarea noastră de a ne interpreta istoria națională există două două erori logice importante. Una este un sofism, cealaltă un paralogism care ține de un tip structural de teoretizare,

Ultimul număr al Dilemei Vechi (pe care l-am putut eu citi pe internet) are ca temă clișeele privind identitatea românilor. Provocat de unele dintre aceste clișee scriu acest text și la ele îmi

Ai zice că milioane de zei se pișă pe noi Să-i tragem de pipi să cadă din ceruri în cap!

cum te iveai, sălbatică dar caldă precum lumina de sub jaluzeaua trasă prea brusc în dimineața răcoroasă simții cum nimbu-ți sufletul mi-l scaldă ci sufletul mi l-ai izbit atunci în

Singur un cal bătrân priponit La o margine de pădure, de un stăpân Care e prea milos să-l împuște Un cal mov înflorit înăuntru De ochii lui rotunzi ce suportă blând Muștele De nechezatul lui

cu ochiul său pocăit poetul vedea lumea ca într-un scut de aramă care îl oprea să devină stană de piatră cu ochiul său putrezit de atâtea clipiri ce-au bătut atâtea clipite ca pe niște monede

În calea trenului s-a aruncat o fată Fără semnalmente fără identitate O fată banală, ca oricare alta, cu poșetă Care era, ca toate fetele, cochetă Era o fată despre care știm atât. Nu mai

pe strada azilului sunt copaci prăfoși cu frunze zburlite pe crăcile reci și lampadare înfipte-n poteci pentru oamenii zdrențuiți și bărboși pe strada azilului nu-i nici un birt numai un

din poet dacă rupem o bucată ne rămâne pe mână negru de fum cu care ne mânjim inimile calde

din carnea această suplă și fierbinte nu va rămâne nimic, sau poate doar un fel de amprentă a cădurii în cearșafuri o umezeală nefirească acolo unde ai respirat mai intens o adâncitură

tac în sufrageria goală din care lumina se surge pe ferestre e un asediu al liniștii în care se-ntretaie corpusculi vibratili și bâzâitul contorului îmi dă de știre că sfârșitul lunii m-a

începusem bine de tot, vedeam până în profunzimea misterelor îmi croiam pârtie printre ezitările altora descriam totul cu tact, fără grabă mă munceau elanuri creatoare pe care le satisfăceam

Cezar, privindu-și asasinul, spuse: \"Și tu, fiul meu Brut!...\". La care acesta răspunse: \"Greșit, eu sunt fiul tău net!\".

Cătând prin geam la infloriți lilieci Mi se păru că te zăresc cum treci Sub flori și albe și liliachii Rămase praf văzându-te că vii Nu te-am zărit, mai mult eu te-am simțit În ceasul de