Despre auto-iluzionare, ontologia aristotelică și istoria românilor

În propria încercarea noastră de a ne interpreta istoria națională există două două erori logice importante. Una este un sofism, cealaltă un paralogism care ține de un tip structural de teoretizare, de un mod de gândire grec și astfel european care nu ne e străin niciunuia dintre noi. Sofismul este cel al tragerii de concluzii istorice pornind de la fapte geografice. Mai literar, aș putea să-l numesc, brodând pe o observație a lui Alexandru Mușina, „auto-iluzionarea prin confuzia istoriei cu geografia”. Forma generală a acestui sofism este: (S) În mod necesar, deoarece A s-a întâmplat pe teritoriul României moderne, A aparține istoriei românilor. Iată cum ne afectează acest sofism judecata istorică. „Știm” cu toții că românul s-a născut creștin și că creștinismul românesc este vechi de 2000 de ani, de pe vremea când Sf. Andrei a fost martirizat de geții pontici. Ca argumente în sprijinul vechimii bimilenare a creștinismului nostru dăm urmele de bazilici din Dobrogea, mormintele martirilor de la Niculițel etc. Altfel spus, argumentul este următorul: (S1) A existat creștinism în Dobrogea în sec I. Dar Dobrogea este o parte a României. Deci, a existat creștinism în România începând cu secolul I. Însă Dobrogea a aparținut mai tot timpul bizantinilor, bulgarilor și turcilor. Sub stăpânie românească n-a fost decât pe vremea lui Mircea cel Bătrân. Ea a revenit României abia în 1878, în urma Războiului de Independență. Iar atunci a fost intensiv colonizată cu români, care erau foarte puțin numeroși, și localizați în zonele limitrofe Vechiului Regat. Creștinii din Dobrogea vor fi fost greci în principal, poate accidental și de alte nații. Sau vor fi fost romani. Atunci aceste urme creștinești vor servi ca dovezi dacă nu pentru vechimea, atunci pentru progresul răspândirii creștinismului printre greci și printre romani. Așadar, vechimea creștinismului în Dobrogea nu poate justifica atesta vechimea creștinismului românesc decât printr-un sofism. Altfel spus, istoria creștinismului în Dobrogea e un lucru, iar istoria creștinismului la români e un alt lucru. Să presupunem acum, de dragul glumei, că România ar invada mâine Israelul și l-ar cuceri, l-ar face provincie românească. Pe baza schemei de argumentare (S) am putea susține pe urmă nu numai că românul s-a născut creștin, exact în anul 30 e.n., ci că el s-a născut de-a dreptul mozaic! Asta înseamnă să se plece de la geografie pentru a se conchide referitor la istorie. Prin urmare, creștinismul bimilenar românesc e un mit – lucru știut de majoritatea istoricilor – a-l susține e o dovadă de neonestitate intelectuală, e dornță deliberată de a cauza convingeri false, e sofistică și retorică. Cel mai probabil, românii s-au creștinat ÎN MASÃ prin secolul X, când se presupune că au preluat slavona ca limbă de cult. Ei aparțineau de biserica bulgară și erau conduși de niște „vlădici de schituri” și „episcopi de țară”. Românul s-a născut creștin doar în sensul în care poporul român nu s-a convertit prin ordin, în masă, ca în cazul ungurilor sau rușilor. Atât și nimic mai mult. Viața mânăstirească în Tara Românească aproape că nu exista ca fenomen consistent până la venirea Sf. Nicodim de la Tismana, în sec. XIV. Nu mai insist, de aici înainte chestiunile nu mai sunt concptuale, ci empirice. Paralogismul la care m-am referit în deschiderea acestui text provine direct din substanțialismul aristotelic. Aristotel considera că, pentru a explica schimbarea a ceva, transformarea, trebuie să admitem existența unui substrat care susține prorietățile ce defilează pe deasupra lui. Orice are chip individual, orice există ca individual în lumea asta, este compus dintr-un astfel de substrat și din atributele care se altoiesc pe acesta. Prin urmare, în orice evoluție (prin care se înțelege un șir de schimbări ireversibile care se succed în timp) există un substrat fără de care evoluția n-ar fi posibilă. Această prejudecată derivă din structura gramaticală a limbilor indo-europene, care determină un subiect prin predicate, care au deci structură subiect-predicat. Ei bine, și judecata istorică poate fi afectată de această prejudecată și chiar este. Etnogeneza poporului român este văzută exact prin lentila acestei prejudecăți. Există un substrat – autohtonii, băștinașii – peste cate s-au perindat diferite populații migratoare, și care substrat a asimilat totul, impunându-și propriul caracter asupra poporului rezultant. Acest substrat este considerat populația daco-romană, care a persistat pe acest pământ, în vreme ce stăpânii vremelnici se succedau unii după alții, asimilând resturile de popoare migratoare care deveneau sedentari. Noul popor astfel format va avea un caracter romanic transmis cu necesitate de daco-romanii localnici. Raționamentul mi se pare posibil de înfățișat astfel: (P) 1. Românii de azi sunt de origine latină. 2. Românii de azi sunt urmașii populației sedentare de pe teritoriul României moderne. 3. Pe teritoriul României moderne a existat o populație băștinașă de origine latină între secolele I-III e.n. 4. Deci, românii sunt urmașiei populației de origine latină care a trăit pe teritoriul României moderne între secolele I-III e.n. Raționamentul acesta paralogistic cumulează două erori: cea anterioar analizată, de tipul „dacă s-a întâmplat la noi, ni s-a întâmplat nouă”, și cea aristotelică, a supoziției persistenței substratului (în cazul de fața, al substratului latinofon). Este foarte greu de sesizat nevaliditatea sau caracterul incorect al raționamentelor de acest soi, întrucât toate cele trei premise sunt adevărate și, în plus, avem și înclinația subiectivă de a crede concluzia, care ne flatează orgoliul național și care e baza solidă a naționalismului românesc începând de la Grigore Ureche. Să dăm însă un model alternativ al cursului faptelor, evitând prejudecata aristotelică a persistenței substratului. Există argumente în sprijinul faptului că limba română s-a format la sud de Dunăre. Că ea este „produsul” unui grup etnic romanizat care inițial locuia în Moesia. Să admitem de dragul ipotezei. Există argumente în sprijinul faptului că la retragerea aureliană teritoriul Daciei romane a fost în mod semnificativ părăsit. Nu complet, desigur, dar numărul celor rămași trebuie considerat extrem de mic. Istoricii conced că acești rămași vor fi locuit aproape de munți. Insist asupra faptului că ei erau foarte puțini. Până în sec. IV au mai existat si deci liberi, de pildă carpii din Moldova. Daco-romanii și carpii dispar din istorie după sec IV, când spațiul carpato-danubiano-pontic devine teatrul principal al migrației popoarelor. Puținii locuitori rămași sunt, inevitabil, împuținați prin ucideri, mai ales bărbații, luați în robie astfel încât este implauzibil ca ei să-și fi păstrat identitatea mai mult de câteva generații. Ei au fost astfel asimilați, cel puțin etnic. Asimilați de cine? Păi de nimeni. S-ar putea spune că s-au pierdut, au fost vânturați de valurile succesive de migratori. Însă, ce e drept, există o persisteță a locuirii pe aceste meleaguri. O populație proteiformă, care de fiecare dată păstra câte ceva de la cei de dinainte, s-a găsit mereu aici. Ceea ce a persistat în succesiunea statelor germanice și turcice (khaganatul avar, statul pecenegilor, cel ulterior al cumanilor) nu a fost o populație cu o continuitate de substrat etnic. În centrul etnogenezei poporului român nu se află vreu nucleu dur și stabil în directă continuitate cu daco-romanii inițiali, ci un gol. Etnogeneza poporului român poate fi asemită cu o tornadă care adună de toate de peste tot, dar nu are în centru decât în gol care aspiră. Astfel, românii de azi sunt într-adevăr urmașii celor care au viețuit pe aceste meleaguri; adică ei apar și ei pe aceste meleaguri, în continuitate temporală cu antecesorii lor cumani, pecenegi, slavi, ostrogoți, uzi etc. O simplă privire asupra datelor istoriei ne arată că cel mai mult au adăstat pe aici slavii și turcii (cumanii, uzii, pecenegii erau turci , sau hai să spunem turcomani). Românii de azi sunt deci cel puțin urmașii ȘI ai slavilor și turcilor, dacă nu PREPONDERENT ai slavilor și turcilor. În acest context, nu are importanță unde s-a format limba română. Dacă s-a format în sudul Dunării sau în nordul Dunării, sau și în sud și în nord, nu importă deloc. Chiar dacă ea a fost adusă pe aceste meleaguri de vreo etnie latinofonă sus-dunăreană care a fost înghițită de vârtejul etnogenezei române, situația rămâne aceeași. Românii tot se pot – și trebuie – să se considere urmașii celor care au viețuit pe aceste meleaguri. Trebuie doar să se înțeleagă că istoria lor nu este străbătută de un fir etnic roșu care pornește de la daco-romanii de secol III. Istoria lor este formată din diferite fire scurte, de multe culor, care s-au răsucit împreună într-o sfoară abia în evul mediu târziu. Continuitatea poporului român nu e cea a unui fir unitar, de gută, ci a unei sfori de cânepă în care nici o fibră nu are lungimea sforii. Iată cum pot fi depășite două mituri constitutive ale percepției noastre de sine: mitul creștinismului bimilenar („românul s-a născut creștin”) și mitul continuității etnice („suntem aici de 2000 de ani”, „apa trece, pietrele rămân”). Ele se datorează unor proaste obiceiuri de gândire, nu sunt implicate de fapte în nici un fel. Și sunt cauzate de ceea ce voi numi prejudecata întemeierii genealogice a legitimității. Despre care voi vorbi în alt eseu.