ioan albu

Ieși din bunget in amiaza mare Măi frate, ce să vezi tu, să rupsese tot De la irimă la rărunchi pân coșul pieptului Nămetenia, cât colo să-l facă miș-fărămiș Și mai multe nu Dete în stânga,

Cai sodomizați și vaci nebune Ninge peste voi de-a berbelecul Căpățâni tăiate ca dovleacul Pârtii fac prin macii din pășune Peste florile de-un mov tomnatic Balega căzută-i straturi

pe podurile acestea goale de unde alte dăți săreau sinucigași am stat de vorbă cu doi ocnași abia evadați din pârnăi și spitale am sat de vorbă cu ei, e adevărat mă priveau ca pe cineva picat

într-o zi bătrânul mort se ridică de pe bălegar din groapa lui de troglodit noi eram tot acolo nu-l mai admiram trecusem de mult de vremea emoțiilor formatoare acum doar ne răsfățam reciproc

carnea cuprinsă-n stofe parfumate și-n tăbăcite piei de animal viermuiește pe bulevarde măturate de suflul lui decembrie, boreal și din sudori care pe frunți îngheață răzbește o senzație

jacqueline locuiește atât de departe încât graiul nu-și are rostul nici din gură, nici din carte jacqueline are un motan care mă face gelos - azi noapte din cauza asta am fost întors pe dos - ce

amiaza tandră se răsfață-n rouă si-n moș-crăciuni escaladând fațade de case-n care nimenea nu șade din vechea noapte până-n noaptea nouă nu-i nici picior de om pe sub ferestre cu pleoape

e ora numai două pe străzile deșarte încolăcite-n întunericul deplin plouă pe străzi și-i vânt până departe iar eu mă gândesc la jacqueline. lumea trepidează pe scara de lemn care duce în

Nu mai era aer, doar ceață Pe strada burată de dimineață Când mi-am lepădat ultima piele Pe dalele umede, paralele Nici pe departe nu era cum te-ai teme Adică o destrăbălare leneșă,

Prietenii mă îndeamnă Să expun baba la nuditatea violenței Să o iau de gât și să-i spun Babă tâmpită Nu mai îmi tot face tu programe idioate Că nu ești patidul Și nici poporul

e așa de simplu încât parcă înțeleg mi-e mai ușor să mă vân tur acum de colo colo dezlipit de coastele mele ca un abțibild pneumă fără grav itație și totuși a fost mereu simplu doar

mi-am început dimineața forțat cu o liturghie slavă în cap după ce am visat în franțuzește acum sunt singur și am numai trei griji: Buddha, cafeaua și țigara

arborelește cambrul asculpturat vecernic și dimpr-o secambrură brurește a verdură azbește-te, o, treală, percată-n lotră sură cum bracul sinectragic sugește ceterenic

mi-am distrus hainele mi-am băut banii mă scot din sărite americanii și n-am nici țigări în mă-sa pe gheață

Bătrânul când vrea de mătreață să scape Se scarpină bine cu deștele pline Și-și pune-o scrumbie întinsă pe pleoape Lucioasă muiată-n ulei de măsline El mutra-și hlizește apoi în oglindă Și

Prețioasă ca un juvaier Îmi oferi în ceașca translucidă Unde, rând pe rând, oftaturi pier Neagra răsfățare și, perfidă, Îmi zâmbești cu ochi de mărgărit. Știi prea bine, dulce Sulamită Cu

bazarul enorm, fovist colorat stă răsfirat pe alei africane dintre dughene și panarame răzbat miresmele delicat de-atâta confuzie răspâdită în valuri lumea privește prostită, mirată cum

decorul presărat de sânge - într-un vis maniacal - zgribulit de vânt precum o blană de animal plouă în curând mă voi îneca în canal

toamnă... vagabonzii au dispărut ca păsările călătoare cu corturile lor și sacii de dormit toamnă... în straie țipătoare cu ornamente asiatice, pestrițe de acum îmi vor răsuna în cap

Ea e aproape dezbrăcată Și al copacilor frunziș Îmbolnăvit voyeur se-arată Intrat pe geamuri, pe furiș. Ea mâinile și le anină Și-i nudă-n scaun așezată Și, de plăcere, coapsa-i fină Se

Poetul avu revelația unui urinat liniștit În boscheții din care creșteau mure Și țâșni cu viteză într-acolo Foarte preocupat de sănătatea mediului înconjurător Drept pentru care la Început nu