George Pașa

Domnule Mureșan, eu știu că nu pot excela în proză, aici numai am vrut să transmit un mesaj, în stilul meu, desigur. Inițial, doream să fie poezie, dar nu prea a ieșit cum doream și am transformat textul în proză. Pentru că nu sunt dintre cei care așază proza în versuri, lăsând doar \"marginile de tăcere\" să transmită ceva care seamănă cu poezia. E posibil să aveți dreptate. Poate voi mai completa rândurile acestea.

Domnule Iliescu, mă bucură faptul că ați transmis ceea ce ați receptat aici, dovedind o înțelegere profundă a lumii.

Domnule Lesenciuc, eu nu scriu proză în adevăratul înțeles al cuvântului, sau nu acea proză pe care o doriți dumneavoastră. Vă respect gusturile și nu m-am supărat deloc. Nu mă supăra (ca pe majoritatea, de altfel) decât atacurile la persoană. Greșeli de redactare facem cu toții, însă erata aceea din off topic mă pune pe gânduri.

Domnilor, în primul rând vreau să vă spun că este o alegorie. Asemenea proză am mai scris, fiind înțeleasă de mulți. Pentru ajutorarea unora, voi spune că are un stil asemănător cu acela din \"Kala Polaris\". Adică are o miză și substrat protestatar. E chiar de actualitate. Sigur, nu pretind să înțeleagă oricine.

Onorat de vizita unor maeștri!
P.s. Domnule Lesenciuc, \"mia\" se referă la omologul feminin al mielului?!

Încă din prima strofă remarc faptul că toată meditația este ca o răsfrângere a memoriei, a unei memorii ce vine dintr-o situare a ființei față în față cu sine, dar și din memoria ancestrală (vezi copacul ce trimite la Pomul Vieții). Iar camera aceea albă pare a fi însăși conștiința imaculării de care ne-am despărțit. Lipsa îndrăznelii de a atinge \"copacul acela\" este o altă formulare a prosternării în fața misterului, amintind, cumva, de \"corola de minuni\" a lui Blaga, fără acea situare orgolioasă a eului poetic din poezia acestuia.
Și, până la urmă, lumea aceea care crește în \"camera albă\" poate fi orice: lumea fanteziei poetice, lumea copilăriei, lumea în care am dori să trăim.

Cred că este unul dintre puținele texte care mi-au plăcut, din ceea ce scrie Liviu-Ioan Mureșan, chiar dacă imaginarul poetic nu este ieșit din comun. Însă poezia, în ansamblu, are coerență, prin buna relație formă-conținut, expresivitate și o dozare bună a ambiguității.

Prima strofă mi se pare frumoasă, bine gândită, cu unele mici sincope de inspirație. Spre exemplu, chiar dacă poezia are propria sa logică, mi se pare inutil versul \"nu realizez dacă holograma sunt eu\". În strofa a doua nu prea dă bine cacofonia \" că ceva\". Poate găsiți vreo soluție. În ultimele două strofe inspirația pare că se pierde, însă ultimele două versuri sunt în ton cu întregul, realizându-se și simetria compozițională.

Ottilia, da, este o undă de tristețe, dar nu \"în mai toate textele\" mele există așa ceva. Eu mai scriu și texte umoristice, e edevărat, mai rar în ultimul timp. Tot la fel de adevărat este că la cititor poate ajunge altfel textul, ceea ce este normal.

Mădălina, mă bucură aprecierea unei cititoare exigente ca tine, ceea ce mă ajută și pe mine să înțeleg faptul că scriu mai bine decât o arată anonimatul meu în lumea literară. Și nu mă refer la evoluția pe acest site.

Doamnă Mainka, fiecare scrie în felul său, mai mult sau mai puțin imitabil. Complexele nu-și au rostul, mai ales că sunteți mai cunoscută și mai apreciată decât mine pe acest site.

Vă mulțumesc!

Cred că s-ar putea fără primul cuvânt-vers al textului. Eventual să fie transferat în subtitlu.
Primul distih este o imagine a întrezăririi unei limite ce se tot deplasează mereu, ca o \"rană a vederii\". Măsura este aceeși, în \"ulciorul de lut\" respiră același izvor.
Iar dorul de aceea care a trecut \"în lumea fără poduri\", dincolo de prag, e și dorul de înfrângere a limitei. Dincolo de ochiul ce-și cunoaște limita, există și concentrarea spre interiorul mult mai deschis, de unde privește ochiul Tatălui.

E aici o poezie cu ecouri familiare, fiind de apreciat curajul de a exprima, prin cuvinte aparent obosite, ceea ce trăiește în mulți dintre noi.

Mie mi+a apărut, ca lui Heinrich von Ofterdingen, acea floare în vis. Nu știu ce culoare avea, fiindcă nu visez colorat (probabil și visele mele sunt ca televizoarele de modă veche, adică alb-negru). Am încercat să o descriu de mai multe ori, dar niciodată nu va mai fi ca în vis. Nu știu dacă este aceeași floare, am mai fost întrebat de multe ori ce floare să fie, dar tot nu știu. Oricum, ceea ce am reținut e faptul că se afla undeva, într-o mare de nisip, protejată de un cerc magic. Poate e și floarea prieteniei, cum spune Maria, Poate e și aceea a sfârșitului...

Și parcă, într-adevăr, vocea se aude tot mai limpede din vacarm. Mi se pare că ei, poeții ce nu mai sunt printre noi, sunt mult mai vii decât noi.

Ultimele două strofe par să aducă altceva, față de truismele bâlbâite din strofele anterioare. Mai ales revenirea bruscă la stilul de exprimare ne-nene-întrerup-rup-tă! Sper că nu v-am stricat arhitectura poemului! Oricum, e un experiment simpatic, însă doar atât. Parcă ați mai postat ceva în aceeași manieră \"bâl-bâl\".

Semnez,
Pa-pa-șșș-a

Așa este, Alex. la fel ca în poemele de un vers, urmăresc o unitate de conținut și, eventual, o simetrie. Mulțumesc!

În primul rând, nu e o strofă, Ștefan, ci un panseu (gând) separat. Cu atât mai mult va rămâne, cu cât nu pare a fi scris de cineva, ci e o nouă formă a unui adevăr etern.

Sigur, pentru că am realizat mai înainte un comentariu la limita off topicului, voi spune și ce mi se pare mai profund aici. În primul rând, pe lângă așzezarea matematică a versurilor, așa cum, de fapt, ne-ai obișnuit, remarc o poezie a stărilor, care se cheamă, se anulează una pe cealaltă, până la acea imagine finală ascensională din final. Sunt stări poetice care amintesc, numai parțial, de Bacovia. Într-un fel, și finalul, deși la Bacovia, E doar un corb \"Tăind orizontul/ Diametral...\" desigur, bine inserate sunt și imaginile \"jocului secund\", cu acele coduri multiple.

Știu că ai tins aici spre o dimensiune spirituală, chiar ascetică a comunicării poetice, deși \"cărările inimii\" sunt percepute altfel de fiecare cititor în parte (important este ca acestea să nu se \"încurce\" în labirintul reprezentărilor fiecăruia).

Cred că acele șapte ciori erau cumva dintr-un grupaj de-al meu de poeme într-un vers, rătăcite pe acel peron. Glumesc, desigur. Mi-amintesc și de cioara care tot acoperea sunetele măiastre ale privghetorii prietenului Ofileanu. Aici e o premoniție, gândindu-mă și la cei șapte frați închiși în \"curbura de albastru\". Fericit acela care spune că se lasă de scris. Cât aș dori și eu. Dar știu că florile de castan, puful de plop și florile de salcâm au să mă cheme, cândva, să meditez la ele și tot voi scrie, scrie-mi-ar ceara pe albul durerilor. Sigur, iar glumesc. Sper să nu ajung și un \"glumeț\".

Îmi plac apocrifele acestea, pentru aerul lor mistic, pentru încercarea lor de a separa apele. Lucrurile rămân aceleași, oricât le-ar ispiti cineva, oricât ar încerca să le (re)denumească. Limbile s-au împleticit destul, nu \"vinul băut în Babel\", ci \"vinul adevărului\" te mai poate apropia, \"Cetitorule\", de tine însuți.

Aurel, doar știm că liberi nu putem fi decât în interior. Mi-a plăcut acea trimite la don Petrache Plopeanu.

Doamnă Mainka, o fi și luptă aici, dar sper că depășește măsura lui Dandanache (\"si dă-i, si luptă\"), neavând cum să fiu, \"ca rumânul imparțial\", alături de toate grupările.

Vă mulțumesc!

Am citit cu interes și acest fragment din \"Exerciții de eliberare\". Am să răsfoiesc și alte pagini electronice din revista \"Argeș\", spre a vedea alte episoade din viața unui om hăituit. Scrierea acestor pagini te eliberează într-adevăr și te ajută să-i ierți pe cei care și-au vândut sufletul pentru un pumn de bani. Mă bucur să aflu din acest fragment că au existat și securiști de genul Orhideei Negre.

Da, e și revoltă Doru sau mai ales revoltă, dar pe un ton moderat, zic eu. Într-un fel, m-am gândit și la destinul poetului în general. Omul \"de carne și oase\", cum spui, se revoltă, nu acceptă să fie scos din \"joc\", să rămână numai poetul. Eu vorbeam de \"expirare/ expirație\", așa că Expirescu și-a găsit loc aici, el fiind \"expiratul de seamă\", pe lângă noi, cei mai \"mici de zile, mari de patimi,/ inimi bătrâne urâte\".

În ceea ce privește acele \"ștampile\", dacă vrei să mă crezi, m-am gândit și la soarta a ceea ce scrii tu. Pentru că tu ești revoltatul sadea!

Desigur, a se citi \"simplismul\" în primul rând al ultimului comentariu.

Alex, sunt convins că știi ce am vrut să spun cu simpismul unor versuri, fiindcă un poet ca tine care utilizează frecvent figuri de stil și nici nu are de gând să renunțe la ele (ceea ce este un lucru pe care îl apreciez în poezia tuturor) nu are cum să nu înțeleagă ceea ce am spus. Nici nu cer să fii de acord cu mine. Uneori e mai bine să lăsăm textele așa cum au ieșit, alteori să creăm alte variante (nici marii poeți nu au renunțat la șlefuirea versurilor și noi știm bine acest lucru). Și mai știm la fel de bine că simplitatea este greu de atins,iar ea nu trebuie confundată cu simplismul. La aceasta m-am referit eu și sunt convins că tu știi, dar băteam și eu șaua pentru înțelesul altora. Iar eu, desigur, n-am blamat nicidecum patetismul, nici nu e prezent într-o măsură mare și nici nu am acel comportament mimetic frecvent văzut pe aici, să mă refer la clișee, patetisme și alte \"cizme\" textual(ist)e. Din alte motive spuneam că ultimele două versuri aș fi dorit să fie mai puternice.

P.s. Domnule Teodor, nu vă mai referiți la alte comentarii sau măcar citiți cu atenție ce se spune.

Ca de obicei, îmi place modul cum realizezi finalul textului. Nu înseamnă că restul ar fi de neglijat.

Nu știu Alex, dar poate că exagerez și eu. De ce? Într-un comentariu de mai demult, observasem o frecvență prea mare a metaforelor, sugerându-ți că ar trebui să fie mai puține, dar să polarizeze în jurul lor bogăția semantică a textului. De atunci ai scris neîndoielnic asemenea texte, pe care le-am citit cu plăcere, chiar dacă nu am lăsat vreun semn de lectură. Eu nu mă tem de patetism, mai ales când este moderat, ca aici, fiind o expresie a trăirii poetice, chiar contribuind la elocvența și verosimilitatea scriiturii. Dar, mi se pare că, pe alocuri, se cade în simplism (în puține versuri). E adevărat, acestă impresie este salvată prin apariția unor versuri care schimbă previzibilitatea de până atunci a discursului. Cred că textul ar fi fost și mai bun dacă s-ar fi încheiat cu un alt vers. Fără îndoială, totul ține de inspirația de atunci, de anumite modulații sufletești, care nu mai pot fi \"reașezate\" în aceeași albie a textului. Dacă ai concentra și mai mult textul, poate ar fi o realizare estetică mai bună, dar, cum spuneam, se poate știrbi vasul în care s-au concentrat atunci trăirile poetice.