Din \"Isprăvile Securității\" - 3

Motto: Securitatea nu a existat. A existat doar o țară cu prea multe lichele, În care cozile de topor Creșteau direct din copaci Adrian Alui Gheorghe În numărul trecut promiteam dezvăluiri surprinzătoare. Iată, a venit vremea să le fac. Chiar în perioada când securiștii adunau probele necesare redeschiderii dosarului de urmărire a mea, în mai 1985, eu aveam o frumoasă ocupație în timpul liber. Inventariam o bogată bibliotecă, după anumite criterii, moștenită de o distinsă doamnă. O cunoscusem în 1984, în atelierul unui pictor bucureștean, bun amic de-al meu. Doamna era o evreică misterioasă și cultă, de o bizară frumusețe, cu 15 ani mai vârstnică decât mine- avea 40 de ani. Încercările amândurora de a ne apropia, de a dărâma barierele convenționale, au avut un rezultat uluitor - între noi circula un devastator fluid care ținea de mistica erotică. La începutul anului 1985 am reîntâlnit-o pe enigmatica evreică în Pitești, pe stradă, din întâmplare. Venise pentru a inventaria bogata bibliotecă a bunicilor ei decedați, aflată într-un apartament situat pe Calea București. O rubedenie din Israel o răscumpărase pe doamnă – pentru cine nu știe, în acea vreme Ceaușescu instituise un tarif în valută pentru cetățenii aparținând etniilor germană și evreiască. În contul dr. Anghelache (de fapt col. Anghelache) și dr. Hirsch era, la un moment dat, suma de 12 milioane dolari. \"Unde or fi banii?\", se întreba un ziarist de investigații. Doamna mai avea la dispoziție 5-6 luni pentru a-și rezolva diverse probleme, pentru a-și face bagajele. Întâlnindu-mă, și știindu-mă literat, doamna a dorit să mă consulte când va tria cărțile din bibliotecă. Avea voie să ia o anumită cantitate de bagaje. Îi era permisă scoaterea din țară numai a cărților apărute după 1950. Prin luna mai am trecut la selectarea bibliotecii și la inventarierea cărților care trebuiau să facă parte din bagajele doamnei. Muncă frumoasă dar istovitoare. Mai făcusem așa ceva, pentru o distinsă doamnă profesoară, tot evreică, azi trăitoare în Haifa. La finalul muncii noastre a apărut, cum era de așteptat, și problema spinoasă. În ruptul capului, doamna Rebeca nu se putea despărți de 3 cărți. Ele erau: Un exemplar rar al Talmudului babilonian, adică vestitul \"Tratat Berachot\", George Călinescu – \"Viața lui Mihai Eminescu\", ediție de lux, 1932, \"Timp și destin\", de C. Rădulescu-Motru, 1940, Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol II. Nici o soluție gândită de mine și d-na Rebeca, pentru a înșela eventualul controlor, nu ni s-a părut potrivită. Până la urmă, soluția mi-a fost oferită de un amic, lucrător în sistemul hotelier argeșean. Acesta a reușit, nici mai mult nici mai puțin, să mituiască un securist piteștean. Pentru asta, Rebeca a cumpărat de la sinagogă zece sticle de coniac – cinci Hennesy și cinci Carmel. Înmânarea coniacului a fost făcută și fotografiată, cu un aparat profesionist, pentru eternitate!!!, de amicul meu, într-o cameră a hotelului Muntenia. Acest amic, acum trăitor în Austria, putea procura aproape orice în vremea aceea. În lumea hotelieră se făceau și desfăceau multe, era mediu ideal pentru a se trafica orice; de la valută, femei, aparatură, haine până la informații de tot felul. Prin 1994 Rebeca a vizitat Þara și mi-a arătat pozele cu „salvatorul” celor trei cărți atât de dragi ei. De unde am înțeles că drumul ei spre România a trecut prin Viena, pe la amicul care a „expediat” coniacul. Securistul corupt, nu era singurul, a fost implicat și în urmărirea mea. De curând am aflat că s-a prăpădit într-un accident de mașină. Dumnezeu să-l odihnească. Acum să trecem la preocupările mele de atunci. Văzând eu interesul vădit al amicului Albert pentru ceea ce scriu, pentru persoanele din lumea culturii pe care le contactez, am devenit bănuitor. Întâi am vrut să-i spun deschis, după cum îmi este obiceiul, că am temeri în ceea ce îl privește. Totuși, pentru a nu greși, am decis să-l urmăresc, să-mi sacrific pentru această îndeletnicire o săptămână din concediu. Era în vara anului 1986. Îl urmăream pe Albert. O ploaie, iscată ca din senin, mi-a făcut munca mai ușoară. Preocupat să nu fie udat, Albert și-a încetat privitul peste umăr, pentru a se asigura că nu este văzut de cunoscuți. A intrat într-un bloc de locuințe. Am ajuns în scara blocului. Era târziu, intrase într-un apartament, cameră, dar unde? Pe treptele intrării în bloc, mi-am aprins o țigară și am decis să-l aștept. Ca din senin a apărut o femeie, îmbrăcată lejer, provocator chiar. Avea cam la 35 de ani, brună, mignonă, părul tuns băiețește, cu șarade în privire. Trăgea dintr-o țigară și ea. Mă privea lung, cu un aer de ființă pusă pe șotii, și-mi zice: „Albert este la ciripitoare, acum e-n canistră și vomită pietre prețioase. În plus de asta, îți mai adaugă încă o pagină la glorioasa-ți biografie!” Parcă auzeam o frază scrisă de San Antonio, vestitul autor de policieres. Na, îmi zic, Sibi, n-ai decât să joci în „Pieptănând girafa”. „Cine-i Albert?”, o întreb pe creatură. „Vino în casă și îți explic!” Apartament micuț, mobilat cu bun-gust, multă aparatură modernă de bucătărie – roboți, expresor, mixere –, aparatură video, audio, telecolor, foto. Accesorii rare în anii aceia. „Știu cine ești, ești scriitor, uneori îți bei cafeaua în barul hotelului Muntenia, știu de ce îl urmărești pe Albert. Acesta este numele conspirativ al amicului tău, pe care îl bănuiești că te toarnă. Altfel ați fi venit împreună. Uscătoria acestei scări folosește de hogeac în care diverși ofițeri de Securitate se întâlnesc cu informatorii lor. Aici, aceștia scriu ce au de scris, primesc instrucțiuni noi și plata pentru osteneală. Asta, plata, variază în funcție de greutatea informațiilor.” Mut de uimire, am întrebat-o dacă este cumva arhiva vorbitoare a Securității?! „Fără întrebări!”, m-a avertizat. Am plecat spre seară de la această \"Mata Hari\", urmând să ne vedem peste trei zile, la o adresă vizavi de teatrul Al Davila. Cu prilejul acestei întâlniri, Orhideea Neagră, nici azi nu-i știu numele real, așa i-am spus vreme de un an, în care ne-am văzut periodic în garsoniera centrală, mi-a spus enorm de multe lucruri: că sunt urmărit și de ce sunt urmărit. Cunoștea toate cadrele Securității de la Informații Interne. Aici se cuvine să fac o paranteză. Studiindu-mi cu atenție dosarul propriu, am observat că mai toți ofițerii de securitate își făceau și un stagiu la Informații Interne, care se ocupa de partidele istorice, artă și cultură, disidenți. Mi-e greu să cred că au scăpat securiști de acest stagiu, care-i face vulnerabili în fața românilor.... În fine... Dintre informatorii care se ocupau de mine nu cunoștea decât trei – pe Albert, Sonia Dobre și Dobrescu. Sonia îmi era vecină; numele ei adevărat era Paula D. Își începuse viața aventuroasă de minoră, mai ales cu străini – italieni și arabi. Este lesne de înțeles cum de a devenit membră a Cooperativei Ochiul și Timpanul, adică informatoare a Securității. Cred că și acum lucrează pentru structurile informative. Este grosieră în felul ei diurn de a fi. Pesemne că în pat are calități nebănuite, metode de \"tortură\" sexuală eficace pentru a culege informații. Asupra ei am fost avertizat de poeta Laura C., înainte de a fi pus în gardă de Orhideea Neagră. Dar nu mi-a venit a crede că poate da informații din lumea literară; din lumea interlopă cu siguranță o credeam în stare să furnizeze informații. După 1989 nu am mai văzut-o pe Orhideea mea protectoare. Am avut încredere în ea fără să stau pe gânduri, fără să o întreb ce legături are cu Securitatea, cum de procură informații din interior, cu repeziciune și exactitate. Nu știu cum de am avut această încredere oarbă... Cert este că mi-a fost de mare folos, cu de folos mi-a fost chiar un... securist! Acesta avea mulți prieteni în lumea artelor și culturii, în genere, și, ori de câte ori avea prilejul le oferea acestora informații care-i punea la adăpost, îi oprea de la gesturi riscante... Abia după 1989 aveam să aflu de ce acest ofițer a preferat să fie om adevărat, să ne prevină, ori de câte ori \"săream calul\". Omul fusese în lotul de ofițeri care se ocupaseră de Albaștrii, un grup de tineri dăruiți artelor, intrat în atenția Securității, văzuse ce măsuri aberante se luau împotriva celor ce gândeau liber. Printre acești tineri s-a numărat și prietenul meu, scriitorul Ion Toma Ionescu. Dezvăluiri din calvarul lui găsiți aici: http://pasareacetii.blogspot.com Nu știu cum se întreținea, eventual cine o întreținea. Nu m-a întrebat niciodată de preocupările mele, de viața mea etc. M-a avertizat doar că sunt urmărit, mi-a divulgat motivele și identitatea a trei dintre informatori și, de pe terasa Cofetăriei Union, camuflată cu ochelari și meșă, mi-a arătat toți ofițerii care se ocupau de mine. Aceștia treceau de la inspectorat spre barurile și cârciumile în care mai zăboveau \"la una mică\", înainte de a se duce la casele lor. Identitatea unui singur ofițer nu mi-a divulgat-o. Dar am aflat-o din dosar, îl știu și ca om. În timpul guvernării Tăriceanu a fost juristul unui important om politic local și ministru în Guvern!!! Timp de un an mă refugiam periodic în garsoniera Orhideei, discutam despre o carte sau un film – avea o solidă cultură umanistă –, beneficiam de rafinamentul său erotic. Azi, Orhideea Neagră ar trebui să fie încă o splendidă femeie, în etate de 59 de ani. Alături vom reproduce o notă informativă, semnată de Dobre Sonia; după conținut pare a fi prima din seria notelor informative pe care le-a dat despre mine. Informații Interne Sursa: Dobre Sonia Nr. 0093/19950/21.01.1986 Notă Referitor la Sibiceanu Aurel, îl cunosc din anul 1984, când s-a căsătorit cu o vecină a mea, de la ap. 20. Cunosc că el lucrează la Petrochimie iar ea undeva lângă spitalul de copii de pe Victoriei, la un atelier de artă decorativă. Sibiceanu mi s-a părut un tip excentric, care se exprimă într-un mod greu de înțeles, dând impresia că vorbește permanent în versuri. Față de sursă se poartă cu multă afectivitate, dând impresia că vrea să-mi facă curte. Plătindu-i lumina în urmă cu 2 luni, s-a prezentat la mine foarte îndatoritor, și mi-a dat și o carte apărută în anul 1979, a lui, de poezii, Ziua cuvântului, apărută în anul 1979… Cartea este însoțită de un autograf. Mi-a fost imposibil să înțeleg ceva din ea. Discutând cu soția lui, mi-a spus că lui Sibiceanu A. i-au ieșit analizele prost, fiind suspect de leucemie… Din câte am observat eu la Sibiceanu A. vin în fiecare seară grupuri de tineri, fete și băieți, care rămân până târziu la el. Nu cunosc dintre ei decât pe cel care vinde la Metopa, este brunet și poartă barbă. (Gojgărea) Nu am discutat cu el despre poezie și preocupările lui literare. Voi încerca în viitor să port astfel de discuții când voi avea ocazia potrivită. S Dobre Sonia Sonia greșește în două locuri, anume că pictorul Mircea Gojgărea, la care face referire, nu a fost nici măcar o dată pe la mine pe acasă, iar musafirii mei nu erau minori, așa cum pare să reiasă din spusele ei – fete și băieți, ci bărbați și femei, cu toții trecuți de 20 de ani. Eu însumi la vremea aceea aveam 32 de ani. Obișnuiam ca, periodic, să-i invit la mine pe prietenii mei, unde citeam din creațiile proprii, ori lecturam în grup diverse cărți. Un alt lucru interesant mi se pare și faptul că, la mare distanță în timp, prin 1998, parcă, am intrat în polemică, vai mie, cu un scriitor mai vârstnic, de prin partea locului. Venerabilul îmi răspunde virulent, făcând referiri la un amănunt legat de sănătatea mea, despre care și Sonia informează organele Securității. Da, am fost suspect de leucemie. Repetând analizele s-a dovedit a fi o eroare de citire a analizelor. Aveam o infecție generală severă, pe care am neutralizat-o în aproape un an de tratament. Același Venerabil mai făcea referire la faptul că nu aș fi muncit în viața mea, chestie care se regăsește și în câteva informări date de două persoane. Să fie o întâmplare? Cât privește munca, iaca, de cinci ani mi-s pensionar, la limită de vârstă, cu stagiu de muncă complet. Vor fi surprize și în episodul următor! - va urma – Text publicat în revista de cultură Argeș, în anul 2009