Acatist

Eu am făcut din poezie un cadou pentru mine. Și nu întâmplător. Dar ăsta e un alt zvon al toamnei :)
Aici găsesc limba vindecătoare a unui anotimp sibilinic – precum un ibis ce ține răsăritul lunii în pîntec.
Și mai las steluța, fiindcă poezia îmi permite să fac legătura jungiană între mormînt și arhetipul feminin (rareori mi se întîmplă să fac astfel de descoperiri fără a demitiza sensurile).
E posibil ca autorul să nu fi intenționat să transmită acest mesaj, însă eu, de vreme ce am transformat poemul în cadorisire, mi-am permis să fac o transpoziție:)

De remarcat lirismul bine temperat al poemului și finalul. Autorul îl obligă pe cititor să-și deschidă mai multe simțuri deodată
vizual - „lumina e aurie”
auditiv/gustativ/olfactiv - „dulce zvon de toamnă”, „În struguri sunt ferecate noi cuvinte din limba sarmată”, „zvonul amărui”.
Și peste toate, un sentiment de liniște și bucurie cu care deschide poemul.